Dr. Constantin COJOCARU - CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - PRIVATIZAREA POSTDECEMRISTĂ – O CRIMĂ ABOMINABILĂ - A fost adoptată “Varianta anti-Cojocaru” [art. 2006-p-2]

**Constantin Cojocaru** · 15-05-10, 11:12 PM

CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE [Bucureşti 2008] ARTICOLE PUBLICATE ÎN CURSUL ANULUI 2006

Dr. Constantin COJOCARU : PRIVATIZAREA POSTDECEMRISTĂ – O CRIMĂ ABOMINABILĂ

Excelentă ideea conducerii ziarului “Gardianul“ de a declanşa, acum, o amplă dezbatere pe tema rezultatelor celor 16 ani de “privatizări“ sub titlul “A devenit România o colonie?“ În mod foarte inspirat, dezbaterea începe chiar cu textul definiţiei coloniei, care desemnează o ţara în care a fost, printre altele, instaurată şi “privarea, totală sau parţială, a populaţiei autohtone de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, însuşirea de catre metropolă (străini - a.n.) a celei mai mari părţi a venitului naţional“.

În 1990, am elaborat un program de reformă economică în centrul căruia se afla propunerea ca întreg capitalul acumulat din veniturile create de români în perioada 1948-1989 să fie privatizat, imediat şi integral, prin trecerea acestui capital din proprietatea comună a tuturor cetăţenilor ţării în proprietatea privată a acestor cetăţeni. Programul, cunoscut sub numele de “Varianta Cojocaru”, a fost publicat în lucrarea “Privatizarea: de ce? cum? pentru cine?”. Programul arăta că este necesară privatizarea propusă deoarece numai o economie democratică, în care capitalul se află în proprietatea marii majorităţi a populaţiei, poate fi una concurenţială, performantă, eficientă. El prezenta mai departe mecanismul concret prin care capitalul naţional ar fi trebuit să intre şi să rămână în proprietatea majorităţii cetăţenilor. În sfârşit, programul preciza că de procesul de privatizare trebuie să beneficieze marea majoritate a cetăţenilor şi nu numai o mică minoritate, de aici decurgând importante consecinţe sociale - formarea unei clase mijlocii numeroase şi puternice - politice - construirea unui stat cu adevărat democraric pus în slujba clasei mijlocii majoritare - şi morale - impunerea muncii, cinstei, spiritului de economisire, de coeziune şi solidaritate naţională şi socială, ca valori călăuzitoare ale noii societăţi româneşti postcomuniste. “Varianta Cojocaru” a fost respinsă de guvernanţii României anilor 1990-1992, guvernanţi care se află şi acum la conducerea ţării.

A fost adoptată “Varianta anti-Cojocaru” care, în esenţă, a însemnat:

1 - deposedarea cetăţenilor de întregul capital acumulat din veniturile lor în perioada 1948-1989, prin legea 15/1990, care a trecut tot acest capital din proprietatea “comună” a tuturor cetăţenilor ţării în proprietatea “privată” a statului român postdecembrist;

2 - declanşarea şi întreţinerea hiperinflaţiei postdecembriste prin aruncarea pe piaţă a unei uriaşe mase monetare, invers proporţionale cu dinamica PIB-ului, prin care s-a devalorizat capitalul naţional şi munca naţională;

3 - vânzarea capitalului naţional astfel devalorizat la preţuri de nimic, în principal străinilor, cetăţenii autohotni fiind, deja, deposedaţi de capitalul acumulat din veniturile lor capitalizate până în 1989;

4 - scoaterea, prin lege, a procesului de vânzare, adică de “privatizare”, de sub controlul cetăţenilor, capitalul fiind lăsat la cheremul guvernanţilor, care şi-au cerut “plata” pentru vânzarea capitalului la preţuri de nimic, adică mita, şpaga, declanşându-se, astfel, cea mai înspăimântătoare corupţie din istoria naţională;

5 - utilizarea sumelor încasate din vânzarea capitalului naţional nu pentru investiţii, pentru înnoirea şi sporirea acestui capital, ci pentru consum, pentru salarii şi alte cheltuieli curente ale bugetului de stat, ceea ce a dus la reducerea ponderii capitalului aflat în proprietatea românilor, la reducerea capacităţilor de producţie, a PIB-ului, a salariilor, a pensiilor, la împingerea naţiunii române în cea mai neagră perioada a istoriei sale, la transformarea României într-una dintre cele mai sărace şi umilite colonii ale lumii moderne.

Sigur, coloniile lumii moderne sunt diferite de cele ale secolelor XV-XIX, dar cele două trăsături esenţiale ale aservirii rămân: lipsa drepturilor cetăţenilor, în primul rând a drepturilor de proprietate şi însuşirea de către străini a celei mai mari părţi a venitului naţional.

Privatizarea capitalului românesc acumulat până în 1989 nu este o simplă mare hoţie, o simplă mare fraudă, un simplu mare furt. Este o crimă abominabilă, prin care naţiunea română a fost aruncată în urmă cu cel puţin un secol. Ea a adus naţiunii române prejudicii mai mari decât cele suferite în ambele războaie mondiale ale secolului XX: economice, politice, sociale, morale.

Tema merită mult mai multă atenţie.

[Gardianul, 14.01.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : CARE INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE?

O componentă principală a megamanipulării informaţionale a naţiunii române în epoca postdecembristă o reprezintă proslăvirea capitalului străin, prezentarea acestuia ca unică forţă capabilă să le aducă românilor bunăstare şi prosperitate, să-i scape de toate belelele şi necazurile care s-au năpustit asupra lor după lovitura de stat din decembrie 1989. În ultimii 16 ani, cu deosebire pe la începutul acestora, românii află din mass-media că ţara lor va primi noi şi noi “infuzii” de capital străin, care le vor crea noi locuri de muncă, noi salarii, noi venituri, noi produse şi servicii - mai pe şleau, noi valuri de lapte şi miere.

Iată, spre exemplu, recent, un cotidian central ne aduce la cunoştinţă, cu litere de-o şchioapă, marea veste: “În 2006, nivel record al investiţiilor străine directe, de 8 miliarde de euro”. Ca să ne risipească orice eventuală îndoială, ziarul nostru ne spune că cifra citată, de 8 miliarde de euro, “reiese dintr-un raport al Bank Austria Creditanstalt (BA-CA)”. Potrivit raportului citat, mai mult de jumătate din cele 8 miliarde de euro provin din banii ce urmează a fi incasaţi de statul român din vânzarea BCR (3,75 miliarde de euro) şi a CEC-ului (sumă estimată la 0,5 miliarde de euro). Articolul de ziar nu ne spune de unde or să provină restul de 4 miliarde de euro, dar, probabil, tot din ceva “privatizări de succes”, adică din vânzări de capital românesc acumulat înainte de 1989.

Anuarul Statistic al României precizează că investiţiile reprezintă “cheltuieli destinate creării de noi mijloace fixe” sau cheltuieli efectuate “pentru dezvoltarea, modernizarea şi reconstrucţia celor existente”. A investi înseamnă a crea capital real nou, capacităţi noi pentru producţia de bunuri şi servicii destinate comercializării, pieţii. Statistica internaţională face distincţie între investiţiile străine directe (ISD) şi cele indirecte (ISI), primele desemnând investiţiile propriu-zise, adică cheltuielile efectuate pentru crearea de mijloace fixe noi, sau transformarea capitalului bănesc în capital real nou, investiţiile indirecte desemnând cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, etc.), deci transformarea capitalului bănesc în capital financiar.Investiţiile străine indirecte - sume băneşti cheltuite pentru cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni, etc. - nu creează capital real nou, capacităţi noi pentru producţia de bunuri şi servicii, nu creează noi locuri de muncă, noi surse de venituri, de salarii şi profituri. Ele transferă numai drepturile de proprietate asupra capitalului real existent, de la vânzător la cumpărător.

Practic, în cei 16 ani de “tranziţie” postdecembristă, investiţiile străine directe în România au fost total nesemnificative, ele reprezentând mai puţin de 1% din valoarea capitalului acumulat de români până în 1989. În ciuda acestui fapt, în perioada 1990-2006, cea mai mare parte a capitalului utilizat pe teritoriulRomâniei a devenit proprietate a străinilor.

Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu. În primul rând, capitalul bănesc străin intrat în România nu a fost transformat în capital real, în capacităţi noi pentru producţia de bunuri şi servicii. El a fost transformat în capital financiar, în acţiuni, în drepturi de proprietate asupra capitalului real acumulat de români până în 1989. În al doilea rând, sumele băneşti încasate de statul român prin vânzarea, către străini, a acţiunilor sau, direct a capitalului real - terenuri, construcţii, utilaje, echipamente, maşini, nave, etc. - nu au mai fost, aşa cum cereau legile economiei de piaţă, reinvestite, retransformate în capital real, ci au fost utilizate pentru consum, pentru salarii compensatorii, plăţi de dobânzi, etc. Aşa se face că statul român, după ce şi-a deposedat proprii cetăţeni de capitalul acumulat de aceştia până în 1989, autoîmproprietărindu-se cu acest capital, a vândut capitalul, a “păpat” sumele încasate, rămânând şi el, ca şi cetăţenii lui, fără calitatea de proprietar de capital, calitate pe care a transferat-o străinilor, prin aşa-zisa privatizare.

Cele 4,25 milarde de euro care vor fi încasate prin vânzarea BCR şi a CEC-ului nu reprezintă investiţii străine directe în România. Ele nu vor crea capital nou, nu vor contribui la sporirea valorii capitalului utilizat pe teritoriul României, ci numai la sporirea ponderii capitalului aflat în proprietatea străinilor, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii capitalului aflat în proprietatea românilor. Chiar şi în cazul fericit în care cele 4,25 miliarde de euro vor fi reinvestite, transformate în noi capacităţi pentru producţia de bunuri şi servicii, românii nu vor deveni mai bogaţi, ci vor rămâne la fel de săraci pe cât erau înainte de aceste două “privatizări de succes”. Dacă, dimpotrivă, cele 4,25 miliarde de euro vor fi folosite, ca şi cele încasate din privatizările anterioare, pentru plăţi de salarii, atunci rezultatul “net” al celor două “privatizări de succes” va fi acela că românii vor fi mai săraci exact cu suma de 4,25 miliarde de euro. Investiţiile străine, directe sau indirecte, vin în România, ca şi în oricare altă ţară, pentru a-i face mai bogaţi pe proprietarii lor, nu pe români. Dacă românii doresc să devină mai bogaţi, ei nu trebuie să aştepte “infuzia” de capital străin, ci să-şi creeze propriul capital, prin muncă, inovaţie şi economisire. După ce l-au creat, să-l păstreze cu sfinţenie. Să nu-l vândă sub valoare. Să nu-l consume. Aceasta este una din legile dure, dar reale, ale realei economii de piaţă. Legi pe care românii ar fi putut să le înveţe bine în cei 16 ani de “tranziţie”, de “reformă”. Dacă ar fi avut acces la adevăr.

[Bursa, 16.01.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : BANII ÎN CAPITALISMUL OLIGOPOLIST

Recent, Domnul Theodor Stolojan, ex-prim-ministru, ex-ministru al finanţelor, ex-consilier la Banca Mondială, în prezent consilier economic la preşedinţia României, constata ca “nu este admisibil ca într-o economie de piaţă, unde avem cele mai puternice bănci şi unde este competiţie care ar trebui să determine scăderea costurilor tranzacţiilor operaţiunilor economice, să existe o diferenţă atât de mare între dobânda încasată de bănci şi dobânda plătită de bănci. Se menţine parcă bătută în cuie această diferenţă incredibilă pentru o ţară dezvoltată, de aproximativ 13 la sută”.

În cele două fraze citate sunt cuprinse mai multe idei, din care numai una mi se pare corectă, adevărată. Aceea că este inadmisibilă diferenţa dintre nivelul dobânzilor pe care băncile îl plătesc cetăţenilor români pentru banii pe care aceştia îi pun la dispoziţia lor (dobânzile pasive) şi nivelul dobânzior pe care aceleaşi bănci le percep pentru că pun aceiaşi bani la dispoziţia aceloraşi cetăţeni (dobânzile active). În toţi cei 16 ani de tranziţie, adică toţi anii în care domnul Stolojan a deţinut înaltele funcţii publice menţionate, diferenţa între dobânzile active şi cele pasive nu a coborât, niciodată, sub 10 la sută. Aceasta, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă de timp, în ţările dezvoltate, care, de regulă, sunt şi democratice, diferenţa în cauză a fost şi continuă să fie de ordinul a 1-2 la sută. Din această diferenţă, de 1-2 %, băncile din ţările dezvoltate, democratice şi prospere îşi acoperă costurile şi fac profituri suficient de mari care-i determină pe proprietari să investească şi să menţină investiţiile în sectorul bancar. Diferenţa uriaşă dintre preţul plătit de bănci cetăţenilor români pentru banii pe care aceştia îi economisesc şi preţul pe care aceleaşi bănci îl percep aceloraşi cetăţeni pentru folosirea aceloraşi bani a reprezentat şi reprezintă, în continuare, una din marile inginerii financiare puse în funcţiune de guvernanţii români postdecembrişti pentru jefuirea naţiunii române. Averile uriaşe acumulate de bănci prin intermediul acestei inginerii financiare se regăsesc în miile de palate administrative contruite de bănci după 1989, în salariile extravagante ale administratorilor şi în profiturile uriaşe realizate în sectorul serviciilor bancare.

Cum substanţa economică nu se evaporă, nu se pierde, ci numai se transformă şi se redistribuie, prin îmbogăţirea necuvenită şi nemeritată a băncilor, au fost sărăciţi, la fel de necuvenit şi nemeritat, cetăţenii României, atât în calitatea lor de proprietari, cât şi în cea de utilizatori ai banilor. Ingineria financiară a foarfecelui dobânzilor a fost şi este posibilă tocmai pentru că economia construită în România după 1989 nu este una în care “este competiţie”. Aici realitatea economică îl contrazice pe economistul Stolojan. Nu avem o economie democratică, competitivă, productivă. Avem o economie oligopolistă, mafiotizată, necompetitivă, neperformantă, parazitară, redistributivă. Sectorul bancar nu face excepţie de la caracteristicile enumerate. Avem un număr foarte mic de bănci (opt, nouă) care au pus stăpânire pe aproape toti banii aflaţi în circulaţie, bănci care dictează prin înţelegeri, mai mult sau mai puţin făţişe, şi nivelurile dobânzilor pasive şi active, ca şi cine are acces la bani şi ce poate face cu ei.

Avem o bancă centrală care, prin legile şi normele pe care le-a elaborat şi aplicat, în loc să favorizeze democratizarea şi competitivitatea sectorului bancar, a favorizat din plin oligopolizarea acestui sistem. Banca centrală şi-a adus contribuţia atât la falimentarea nou-născutelor banci comerciale cu capital privat românesc, cât şi a bancilor populare, care deveniseră un competitor de temut pentru marile oligopoluri bancare.

Cele peste 120 de bănci populare româneşti înfiinţate în baza Legii 109/1996, începuseră să practice diferenţe între dobânzile pasive şi cele active de 1-3%, apropiate celor practicate de semenele lor din ţările dezvoltate, democratice şi prospere. Acesta a fost motivul pentru care, în anul 2000, a fost declanşat războiul mediatic şi legislativ care le-a nimicit, lăsând, astfel, câmp liber de dictatură pentru marile grupuri bancare oligopoliste. În capitalismul oligopolist, aşa cum este cel construit în România postdecembristă, banii nu sunt un simplu mijloc de schimb al mărfurilor. Bancile nu mai sunt simpli intermediari între proprietarii banilor şi utilizatorii acestora. În acest tip de capitalism, banii, capitalul bănesc, ca şi cel financiar, devin instrumente de jefuire a cetăţenilor.

[Bursa-23.01.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : INVESTIŢI, INVESTIŢI, INVESTIŢI! CINE? CE?

Profund preocupat de găsirea drumului pe care să-şi conducă poporul spre câmpia prosperităţii şi bunăstării, domnul Tăriceanu şi-a adus, cu siguranţă, aminte de unul din “marii dascăli ai omenirii” atunci când şi-a formulat îndemnul către români la început de an astfel: „În 2006, cuvântul-cheie va fi investiţi, investiţi, investiţi“. Dascălul la care mă refer, adică Lenin, ne-a dat faimosul îndemn: „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“. Numai că regimul economic, social şi politic pe care l-au construit Lenin şi tovarăşii săi ne-a tăiat nouă, celor mulţi, accesul la învăţătură, la adevăr, noi fiind dresaţi să muncim, să creăm avuţie care s-a acumulat, apoi, în proprietatea comuna “a întregului popor”. Numai un grup minuscul aşezat în imediata apropiere a marelui “dascăl” şi a “moştenitorilor” acestuia, adică nomenclatura comunistă, a putut urma îndemnul dascălului lor, învăţând nu cum să creeze avuţie, ci cum să fure avuţia creată de alţii, astfel că, atunci când regimul comunist s-a prăbuşit, ei, nomenclaturiştii, au devenit experţi în jefuirea capitalurilor acumulate din veniturile create de cei care fuseseră dresaţi să muncească.

Citind îndemnul domnului prim-ministru, mi-a venit, firesc, întrebarea: economia construită în România de către clasa politică postdecembristă, din care domnul Tăriceanu a făcut parte aproape continuu, ca parlamentar, la putere, sau, în opoziţie, ca ministru şi, în prezent, ca prim-ministru, este una care să ne permită nouă, celor 6 milioane de familii de români să investim, să investim, să investim? A investi înseamnă să dispui de un venit, sub formă bănească, pe care l-ai obţinut din muncă, sub formă de salariu, sau din capital, sub formă de profit, dobândă, dividend, etc. Acest venit trebuie să fie suficient de mare, astfel încât sa-ţi permită acoperirea cheltuielilor de consum - casă, masă, etc. - şi să-ţi mai rămână o parte pe care să nu o consumi, să o economiseşti şi să o investeşti, transformând-o în capital: capital bănesc - adică un depozit bancar, de exemplu; capital financiar - acţiuni, obligaţiuni, etc.; capital real - o maşină, echipament, etc.

În 1990, noi, cele 6 milioane de familii de români, am fost deposedaţi de către statul român postdecembrist de capitalul acumulat din veniturile create de noi în perioada 1948-1989. Fiind deposedaţi de capital, nu mai dispunem de profiturile pe care ni le-ar fi adus acest capital şi, deci, nici de posibilitatea de a economisi şi de a investi o parte din ele. În cei 16 ani de „tranziţie“, de „reformă“, salariile noastre, ale celor 6 milioane de familii de români, în loc să crească continuu, cum s-a întâmplat la irlandezi şi la chinezi, pentru a mă referi la două ţări complet diferite, având însă ca trăsătură comună faptul că guvernanţii lor nu au fost lăsaţi să se îmbogăţească prin jefuirea cetăţenilor, a scăzut continuu, ajungând la jumătatea celor pe care le câştigam în 1989. Înzestraţi de Dumnezeu cu spiritul economisirii, chiar şi din aceste salarii minuscule, am mai pus câte un leuţ de o parte, l-am economisit şi l-am investit la bănci şi la fondurile de investiţii, care au fost, însă, falimentate de acelaşi stat român, care ne furase şi capitalul. Aduşi la sapă de lemn, unii dintre noi au părăsit ţara, s-au angajat la străini, câştigă salarii de mizerie, dar, oricum, mai mult decât câştigă cei rămaşi acasă. Aceşti dezrădăcinaţi pot să economisească ceva bani străini. Ce să facă, însă, cu ei? Să-i investească la o bancă românească ce urmează să fie falimentată de BNR, sau la un FNI care urmează să fie falimentat de CNVM? Cei mai mulţi dintre ei o să urmeze exemplul fotbalistului Craioveanu şi o să se stabilească definitiv în ţările unde câştigă venituri şi unde o să îşi investească şi economiile.

După ce fabricile, uzinele şi combinatele construite din banii noştri înainte de 1989 au fost aduse în faliment şi vândute la preţuri de sute de ori sub valoarea lor, acum ele încep să producă, din nou, aducând profituri uriaşe noilor lor proprietari, în cea mai mare parte străini. Aceste profituri sunt, însă, „externalizate“, sunt preluate de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării, unde sunt transformate fie în vile şi iahturi de lux, fie investite pentru crearea de locuri de muncă acolo unde vor proprietarii lor.

Iată motivele pentru care în urma cuvintelor prin care domnul prim-ministru ne îndeamnă să investim am pus întrebările CINE? CE? Cine să investească în România? Cele 6 milioane de familii de români aduse la sapă de lemn au venituri atât de mici încât nu le ajung nici pentru un trai decent, necum să economisească şi să mai investească. Nomenclaturiştii comunişti, deveniţi proprietari ai unei părţi din capitalul ţării nu vor investi, fiindcă ei nu au învăţat să muncească, să inoveze, să economisească şi să investească. Ei au învăţat numai să fure. Străinii nu au nici un motiv să investească în România atâta timp cât pot deveni proprietari ai capitalului românesc plătind sume derizorii.

Dacă nu este pur demagogic, îndemnul domnului Tăriceanu rămâne un strigăt în pustiu. El nu are aderenţă la România actuală. Pentru ca o astfel de aderenţă să aibă loc, trebuie construită o altă economie, o altă Românie.

[Bursa-30.01.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : CAPITALUL AUTOHTON? AZI ÎL VEDEM, ŞI NU E!

Mai mult decât lăudabilă iniţiativa ziarului BURSA de a organiza o dezbatere pe tema situaţiei actuale şi a viitorului capitalului autohton, românesc. Nu la fel de lăudabile mi s-au părut şi intervenţiile unora dintre participanţii la ceastă dezbatere. Să luăm, de exemplu, intervenţia Domnului Varujan Vosganian, actualul preşedinte al Comisiei de Finanţe-Bănci a Senatului României.

Domnul Vosganian afirmă că “singura problemă care trebuie pusă este ce a rentabilităţii şi nu a apartenenţei capitalului”. Afirmaţia aparţine unui liberal, sau unui neoliberal, oricum, unui om care se declară moştenitor politic al pionierilor liberalismului românesc, care au fost şi pionierii capitalului autohton românesc, a căror deviză programatică fundamentală a fost exprimată prin cuvintele “Prin noi înşine”. Cu această deviză, înaintaşii domnului Vosganian şi-au spus lor, au spus românilor şi lumii întregi că formarea şi dezvoltarea capitalului autohton, românesc, adică a unei avuţii productive care să fie creată de români, să intre şi să rămână în proprietatea românilor, reprezintă singura soluţie pentru dezvoltarea economică durabilă a ţării, pentru creşterea venitului naţional, a profiturilor şi salariilor românilor, pentru formarea unei clase mijlocii numeroase şi înstărite, care, la rândul ei, să fie capabilă să creeze şi să susţină un stat de drept, democratic, independent şi suveran. În concepţia pionierilor liberalismului românesc, formarea şi dezvoltarea capitalului autoton, la baza căruia să se afle munca, inovaţia şi spiritul de economisire al românilor, reprezenta nu numai garanţia prosperităţii materiale, ci şi temelia edificiului moral şi spiritual al naţiunii, a mândriei, coeziunii şi solidarităţii sociale şi naţionale, toate acestea culminând cu extraordinarul triumf al civilizaţiei româneşti care a fost Marea Unire de la 1918.

Domnul Vosganian mai face o afirmaţie care, cu siguranţă, i-a făcut pe părinţii liberalismului românesc sa scrâşnească din dinţi, acolo unde-şi trăiesc veşnicia. Domnia sa afirmă că “nici nu se pune problema ca CEC să fie cumpărat de UNPR sau de alte fonduri româneşti, pentru că, atunci când privatizezi, este bine ca banca ce va cumpăra să fie între primele 100 din lume”.

În primul rând, o mică precizare de natură lingvistic-juridică: CEC-ul este o societate comercială al cărei capital se află în proprietatea privată a statului român. Nu poţi “privatiza” ceva care este “privat”. Deci nu se pune problema privatizării CEC-ului, ci a vânzării capitalului deţinut, în proprietate privată, de statul român la această societate comercială. Termenul de “privatizare” trebuie şi poate fi folosit numai atunci când ne referim la trecerea unui bun din proprietate publică în proprietate privată. În al doilea rând, îl invit pe domnul preşedinte al Comisiei de Finanţe-Bănci a Senatului României să citească, sau să recitească lucrarea intitulată “Globalizarea sub semnul întrebării”, având ca autori pe profesorii englezi Paul Hirst şi Graham Thompson. În această lucrare, domnul senator va găsi numeroase cifre, tabele şi grafice care dovedesc că economia mondială actuală nu se bazează nici pe primele 100 de bănci din lume, nici pe primele 100 de societăţi multinaţionale, în orice ramură economică s-ar afla ele.

Economia modernă, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvotlare, care nu şi-au vândut, încă, demnitatea naţională, se bazează pe resursele financiare interne, autohtone, şi nu pe investiţiile străine şi pe firmele multi- şi transnaţionale. Investiţiile străine, cele adevărate, care vin şi stau, nu cele care vin, dau tunuri şi pleacă, nu participă la formarea capitalului mondial şi a PIB-ului mondial decât cu 5-6 procente. Restul, de peste 94-95% din capitalul mondial este capital autohton. Restul de peste 94-95% din PIB-ul mondial este produs de capitalul autohton, nu de cel străin. Aceasta este realitatea economiei mondiale actuale, nu aceea pe care o “vede” domnul Vosganian.

“Reforma” economică “implementată” în România postdecembristă, care, în esenţă, a însemnat trecerea cvasigratuită în proprietatea străinilor a celei mai mari părţi a capitalului naţional acumulat până în 1989, cu reducerea aproape la zero a capitalului autohton, a aşezat economia românească la periferia economiei mondiale, tranformând-o într-un organism bolnav, pentru a cărui însănătoşire şi reintegrare în economia mondială va fi nevoie de mult timp şi de multă înţelepciune din partea celor care se vor afla la conducerea statului român. Am început să creăm capital autohton pe la jumătatea secolului XIX. Până în 1989, am strâns un capital considerabil - uzine, fabrici, combinate, bănci, etc. - evaluat la peste 300 miliarde de euro de astăzi. Cea mai mare parte a acestui capital există, încă. Nu a fost distrus şi nici dus în afara ţării. Este aici. Azi îl vedem, şi nu e. Adică nu mai este al nostru. Trebuie şi putem să reîncepem să creăm, să acumulăm capital autohton. O putem face prin multă muncă, inovaţie şi economisire, dar şi printr-o înţeleaptă şi complexă inginerie financiară, de data asta în interesul naţiunii române. Fără un capital autohon puternic nu o să avem bunăstare. Nu o să ne integrăm de-adevăratelea, nici în Uniunea Europeană, nici în lume. În ceea ce priveşte “privatizarea” CEC-ului, la care s-au referit aproape toţi participanţii la dezbaterea organizată de BURSA, îmi voi exprima şi eu opinia într-un număr viitor al acestui ziar.

[Bursa-06.02.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : ECONOMIA, STATUL ŞI MAFIA

Încep să cred că preşedintele Băsescu face doi paşi pe care îi aştept de două decenii de la şeful statului român. Primul pas este acela că începe să înţeleagă unele aspecte ale economiei româneşti postdecembriste, unele dintre mecanismele ingineriei legislative, administrative şi financiare prin care a fost devalizată avuţia naţională de către grupurile de interese de tip mafiot. Al doilea pas este acela că domnul Băsescu pare hotărât să-şi folosească prerogativele prezidenţiale pentru a face să se facă lumină în hăţişul acestei crime economice fără precedent în istorie, să fie descoperiţi şi pedepsiţi autorii crimei, să se pună, astfel, bazele creării unei economii româneşti sănătoase, democratice, în care îmbogăţirea, bunăstarea şi prosperitatea să nu mai poată fi obţinute prin hoţie şi înşelăciune, prin decizi şi acţiuni de tip mafiot, ci prin muncă şi inovaţie, prin producerea de bunuri şi servicii valorificate pe o piaţă concurenţială. Discursul rostit, recent, de preşedintele Băsescu în faţa conducerii poliţiştilor României s-a bucurat de numeroase comentarii, firesc, pro şi contra. Unii au prezentat declaraţia preşedintelui ca “explozivă”, iar punerea ei în practică ca o adevărată “revoluţie”.

Mi-a atras atenţia intervenţia mult premiatului şi mult mediatizatului Cristian Tudor Popescu, scriitor, ziarist, analist, comentator, care, de data aceasta, se bagă într-un domeniu despre care nu prea are cunoaştere. Sub titlul “România mafioată”, domnul Popescu publică un virulent articol împotriva Preşedintelui, în care, din cauza ochelarilor anti-Băsescu pe care-i poartă, de bună voie şi nesilit de nimeni, încearcă să ne bage în cap “adevărul” domniei sale, şi anume acela că România nu are nimic de-a face cu mafia, cu grupurile mafiote. “Corupţia e una. Mafia e alta”, ne spune domnul Popescu; “Mafia înseamnă jafuri armate de proporţii, răpiri de persoane, omoruri comandate”. Ori, ne spune, mai departe, domnul Popescu, “în România, nu s-a comis anul trecut nici un omor comandat”, “nu există vreun caz de ziarist ucis”, “nu avem rafale de automat prin baruri”. Îl invit pe domnul Popescu, mai marele jurnaliştilor din România, să recitească Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ca şi dicţionarele explicative ale tuturor limbilor de circulaţie internaţională. În toate aceste dicţionare, domnul Popescu va descoperi că noţiunea de mafie desemnează “o asociaţie de persoane unite pentru a-şi satisface prin orice mijloace interesele private, chiar împotriva celor publice”. Deci nu jafurile, răpirile şi omorurile, ca atare, definesc mafia, ci “asocierea” în vederea satisfacerii prin “orice mijloace” a “intereselor” private, personale. Nu aspectul lingvistic mă determină să intervin în această dezbatere, ci cel economic, care îmi este cel mai familiar. Preşedintele Băsescu este mult mai aproape de “adevărul economic” decât este fostul redactor-şef al ziarului Adevărul.

Adevărul este că nu România, nu naţiunea română este “mafioată”, ci economia românească este “mafiotizată”, adică este controlată de asociaţii de persoane care s-au unit pentru a-şi satisface interesele, mai exact, pentru a se îmbogăţi prin orice mijloace, cum scrie în dicţionar, inclusiv, ceea ce este deosebit de grav, prin transformarea statului în instrument al îmbogăţirii lor. Mafiile postcomuniste - ele au fost şi sunt prezente nu numai în România - se deosebesc de mafia din Sicilia, “externalizată”, ulterior, şi în alte ţări. Rămânând mafie, cu înţelesul citat mai sus, mafia românească postdecembristă este una superioară “calitativ” celei siciliene. Membrii ei s-au asociat pentru a-şi satisface interesele nu numai prin încălcarea legii, ca infractori, ci, mai ales, ca legislatori, miniştri şi magistraţi, prin preluarea controlului asupra tuturor puterilor statului - legislativă, executivă, judecătorească.

Aici se creează un mic mare şanţ între mine şi preşedintele Băsescu. Domnia sa le cere poliţistilor să reexamineze actele normative prin care grupurile economice de tip mafiot au fost favorizate în ultimul deceniu. Grupurile conomice de tip mafiot au început să fie favorizate, adică au început să-şi însuşească avuţia şi veniturile create de cetăţenii României nu din anul 1996, ci mult mai devreme, din anul 1990. De atunci, din 1990, au început să fie adoptate legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine şi decizii date de miniştri şi şefi de agenţii şi autorităţi naţionale, de toate nuanţele, prin care avuţia productivă, capitalul naţional acumulat până în 1989, precum şi o bună parte a veniturilor create de aceiaşi cetăţeni după 1989, preluate sau nu la bugetul de stat, au fost trecute, pe gratis, în proprietatea privată a membrilor marelui grup de tip mafiot reprezentat de fosta nomencaltură comunistă, “reorganizată”, ulterior, de ochii lumii, în mai multe grupuri şi grupuleţe de tip mafiot, de culori politice diferite, având, însă, acelaşi scop: îmbogăţirea personală prin deposedarea cetăţenilor, folosind ca mijloc de jefuire chiar statul creat de ei, pentru ei.

Dacă vrea, într-adevăr, să scoată la lumină întreaga “operă” a grupurilor de tip mafiot din economia românească, domnul Preşedinte trebuie, în primul rând, “să dea ceasul” mult mai înapoi, să înceapă “reexaminarea” mai devreme, adică nu din 1996, ci din decembrie 1989. Atunci s-au pus bazele “asociaţiei”. În al doilea rând, “reexaminarea” nu trebuie restrânsă numai la “acte normative”, ea trebuie să cuprindă întreaga inginerie administrativă, legislativă şi financiară prin care s-a “realizat” cea mai abominabilă crimă economică din istoria românilor.

În al treilea rând, numai poliţiştii actuali ai României, oricât de competenţi şi corecţi ar fi ei, nu vor putea duce la îndeplinire sarcina despre care vorbim. La realizarea acestei sarcini ar trebui angrenate nu numai multe alte structuri ale statului, dar şi alte componente ale societăţii româneşti. Mă gândesc, de exemplu, la salba de instituţii ale Academiei Române - în domeniul economic, social, juridic, etc. - care ar putea, astfel, să iasă din turnurile lor de fildeş, în care nu produc nimic, şi să se facă de folos naţiunii care le plăteşte salariile.

[Bursa-13.02.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : CE FACEM CU CEC-UL?

Prin Legea 66/1996, statul român postdecembrist, în mod abuziv şi nelegitim, a transformat CEC-ul din instituţie publică în agent economic, a trecut patrimoniul CEC-ului din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, a transformat bunurile aflate în patrimoniul CEC-ului din bunuri de uz şi interes public în bunuri destinate obţinerii de profit. După 1996, acelaşi stat, prin mai multe acte guvernamentale, a trecut la pregătirea aşa-zisei privatizări a CEC-ului. Zic aşa-zisei privatizări, pentru că CEC-ul a fost privatizat chiar prin Legea 66/1996, patrimoniul său fiind trecut din proprietatea publică a statului român, care, conform Constituţiei, nu poate fi înstrăinată, vândută, în proprietatea privată a aceluiaşi stat, calitate în care poate fi înstrăinată, vândută. Ori, nu poţi “privatiza” ceva care este “privat”. Problema cu care se cofruntă, acum, în 2006, guvernul României nu este dacă să privatizeze sau nu CEC-ul, ci aceea dacă să îl vândă sau nu, cui şi cu ce preţ. Folosirea noţiunii de “privatizare” în locul celei de “vânzare” este menită să arunce praf în ochi cetăţenilor români.

Timp de peste 140 de ani, de la înfiinţarea sa, în anul 1864, şi până la adoptarea Legii 66/1996, CEC-ul, sub diverse denumiri şi organizări, a fost şi a rămas o instituţie publică a statului român, o instituţie care a jucat un rol fundamental în crearea şi consolidarea capitalului românesc, în susţinerea independenţei şi suveranităţii statului român, în emanciparea naţiunii române. Înfiinţând Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, marii oameni de stat Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu nu au creat un agent economic cu capital de stat, care să producă profit pentru statul român. Ei au creat o instituţie publică, căreia i-au afectat un patrimoniu aflat în proprietatea publică a statului român şi i-au impus să presteze un serviciu public, spre folosul şi interesul tuturor cetăţenilor acestui stat.

Serviciul public la care mă refer a constat în punerea la dispoziţia cetăţenilor a unei instituţii, aflată sub autoritatea şi protecţia statului român, la care cetăţenii au putut să-şi depună economiile contra unei dobânzi decente, dar sigure, şi de la care au putut obţine împrumuturi, tot cu o dobândă decentă. Scopul urmărit de CEC nu a fost profitul, practicarea de dobânzi active cât mai mari şi de dobânzi pasive cât mai mici. Misiunea lui a fost alta: aceea de a sprijini procesul de economisire şi investiţii, de acumulare de capital autohton, de stimulare a consumului, a cererii de bunuri şi servicii oferite pe piaţă de către agenţii economici autohtoni. CEC-ul a apărut într-un moment în care capitalul bancar românesc, ca, de altfel, şi cel industrial, comercial, etc, se afla la începuturile formării sale, era slab şi avea nevoie de sprijinul statului.

Astăzi, în 2006, capitalul bancar românesc se află într-o situaţie la fel de proastă ca aceea la care se afla la data înfiinţării CEC-ului. Chiar şi mai proastă. Aproape întregul capital bancar utilizat pe teritoriul României se află sub controlul a 8-9 bănci cu capital privat străin, care practică politici bancare oligopoliste. De 16 ani, diferenţa dintre dobânzile active şi cele pasive practicate pe piaţa bancară nu a scăzut sub 10%. Este un jaf inadmisibil, devastator. Dobânzile pasive mici descurajeajă economisirea, dobânzile active mari descurajeajă investiţiile. Capitalul bancar românesc a fost distrus aproape complet. Au fost falimentate toate băncile comerciale cu capital românesc create după 1989. Au fost distruse bancile populare create în baza Legii 109/1996. Băncile străine care activează în acest moment în economia românească acordă credite atât în lei, cât şi în valută, cu dobânzile înrobitoare la care m-am referit. Valuta este adusă din afară cu dobânzi pasive de 2-3% pe an şi dată cu împrumut românilor cu dobânzi de 10-15% pe an. Creditele în valută sunt scăpate de sub controlul BNR, nu au acoperire în exporturi, sunt folosite aproape exclusiv pentru importuri de bunuri de consum, fiind principala cauză a deteriorării balanţei comerciale şi a contului curent. Situaţia actuală a sistemului bancar din România face absolut necesară intervenţia urgentă şi responsabilă a statului pentru repunerea acestui sistem în slujba intereselor cetăţenilor ţării.

În acest moment, CEC-ul nu trebuie vândut şi nu trebuie înstrăinat. Toate ţările eropene au câte o bancă aflată sub controlul statului, care îndeplineşte funcţiile pe care le-a avut CEC-ul până în 1996. Dacă, într-adevăr CEC-ul are nevoie de o infuzie de capital pentru modernizarea tehnicii pe care o foloseşte şi pentru creşterea profesionalismului personalului său, există posibilitatea obţinerii acestui capital, fără înstrăinarea celui pe care îl foloseşte în prezent. Din uriaşele rezerve valutare pe care le-a acumulat, BNR poate pune la dispoziţia CEC-ului 1 miliard, chiar 2 miliarde de euro, pentru retehnologizarea şi reprofesionalizarea acestuia, cu titlu de participare la o majorare de capital, sau cu titlu de împrumut. Ulterior, după punerea pe picioare a CEC-ului, BNR îşi poate reîntregi rezervele. O a doua sursă pentru infuzia de capital de care are nevoie CEC-ul o poate reprezenta o amplă subscripţie publică pentru majorarea capitalului CEC-ului. Dacă românilor le va fi prezentată corect situaţia sistemului bancar românesc şi avantajele pe de care ar beneficia ca urmare a participării la majorarea capitalului CEC-ului, ei vor subscrie, cu siguranţă, capitalul de care este nevoie. În ambele situaţii, până la înlocuirea leului cu euro, CEC-ul trebuie să fie controlat şi protejat de stat, să-şi îndeplinească rolul de înstituţie publică pusă în slujba cetăţenilor României, să sprijine şi să protejeze crearea şi dezvoltarea capitalului autohton. Pentru aceasta este suficient ca statul român să deţină o singură acţiune la CEC, aceea de aur.

[Bursa, 20.02.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : FUMIGENA CONTROLULUI AVERILOR

Guvernanţii români ştiu că marile averi acumulate în România postdecembristă nu provin din venituri create prin producţia şi comercializarea de bunuri şi servicii într-o piaţă concurenţială, sau din moşteniri şi donaţii legale şi legitime. Ei ştiu că aceste averi au fost acumulate prin hoţie şi înşelăciune, prin deposedarea marii majorităţi a cetăţenilor, atât de capitalurile acumulate din veniturile create de aceşti cetăţeni până în 1989, cât şi de o bună parte a veniturilor create de aceiaşi cetăţeni după 1989, fie direct, prin inginerii de tipul FNI, fie indirect, prin jefuirea bugetului de stat. Guvernanţii români mai ştiu că românii au început să ştie şi ei că au fost jefuiţi, au început să ştie şi de către cine au fost jefuiţi. Guvernanţii români mai ştiu, de asemenea, că se apropie momentul în care vor trebui să dea socoteală.Pentru a amâna sosirea acestui moment, domnii guvernanţi inventează fumigene propagandistice cu ajutorul cărora speră să înceţoşeze mintea românilor, să-i împiedice să înţeleagă mecanismul şi autorii jafului, în final, să-i facă să renunţe la orice încercare de a fi despăgubiţi pentru avuţia de care au fost deposedaţi.

Una dintre aceste fumigene o reprezintă aşa-zisa verificare a averilor tuturor cetăţenilor şi impozitarea acelor averi pentru care nu au fost plătite impozite, idee relansată, recent, în mass-media, de către domnul Sebastian Bodu, actualul conducător al Fiscului. O bună parte a mass-media, aceeaşi care, în ultimii 16 ani, a susţinut “reforma”, îşi aduce şi ea contribuţia la punerea în scenă a fumigenei. Iată, de exemplu, titlul unui articol prin care “proiectul Bodu” este adus la cunoştinţa cetăţenilor: “Averile tuturor celor 22 de milioane de români, luate la bani mărunţi de Fisc”. Românii cinstiţi, cei care au fost înşelaţi şi jefuiţi, pot dormi liniştiţi: nu va scăpa nimeni de controlorii domnului Bodu. Nici chiar cei care trăiesc în colibe de carton în groapa de gunoi de la Glina! Toţi cei 22 de milioane de români! Halal mass-media, halal a patra putere în stat!

Mai-marele Fiscului ne spune, de fapt, că lucrează la un proiect de lege care prevede verificarea oricărui “contribuabil care nu poate să justifice diferenţa dintre impozite şi avere”. În treacăt fie spus, atrag atenţia domnului “finanţist” Sebastian Bodu că, în mod natural, impozitul este un procent subunitar din avere, deci nu “diferenţa dintre impozite şi avere” trebuie “justificată”, ci, eventual, diferenţa dintre averea pentru care s-a plătit impozit şi averea pentru care nu s-a plătit impozit. Proiectul domnului Bodu are două componente care-i pun în evidenţă caracterul de fumigenă. Primul este legat de faptul că verificarea se va face printr-un sondaj, care va avea la bază “criterii matematice”. Se face şi precizarea că, în conformitate cu “criteriile matematice”, fiecare dintre noi am putea primi vizita oamenilor de la Fisc cam o dată la 20 de ani. Cu banii de care dispun, marii rechini ai tranziţiei vor putea aştepta, în linişte, să le vină rândul la primul control, până prin anii 2026-2030! Atunci când vor fi trecut, de mult timp, la cele veşnice! Nu-i greu de întrevăzut că proiectul boduist reprezintă o sursă inepuizabilă pentru alimentarea birocraţiei, a vânătorilor de adversari politici şi a corupţiei. Al doilea aspect este legat de rezultatul “verificării”. Acesta va consta în impozitarea cu 16% a averii pentru care controlorii Fiscului vor descoperi că nu s-a plătit impozit.

Deci, domnul “X”, fie el vameş, poliţist, procuror, judecător, consilier - local, judeţean, ministerial, parlamentar - sau chiar prefect, ministru, senator sau deputat, deşi a fost angajat neîntrerupt al statului din 1990 până la data când va primi vizita băieţilor domnului Bodu, iar din salariul câştigat ar fi putut economisi, adică ar putea “justifica” o avere echivalentă cu 40 - 50 de mii de euro, el este, de fapt, proprietarul unei averi de 2 milioane de euro. Conform “proiectului Bodu”, domnul “X” plăteşte 16% din 1.950.000 de euro, adică 312.000 de euro, rămânând să se bucure de restul de 1.688.000 de euro, din care 1.638.000 de euro sunt “nejustificaţi”, adică furaţi. Halal echitate fiscală!

Proiectul Bodu nu-l afectează în nici un fel pe “omul de afaceri” care a pornit la drum, în 1990, cu un capital bănesc, a cărui provenienţă o poate dovedi, echivalent cu 1.000 de euro, iar în 2006 este proprietarul unei averi de 200 de milioane de euro. După legile ştiinţei şi practicii financiare, într-o economie de piaţă concurenţială, în 16 ani, cei 1.000 de euro nu s-ar fi putut metamorfoza în 200 de milioane, decât dacă ar fi fost investiţi într-o inovaţie de dimensiunile fuziunii nucleare, ceea ce, evident, nu este cazul pentru nici unul din miliardarii României postdecembriste. Aceste averi uriaşe nu ar cădea nici sub incidenţa “proiectului Bodu” privind controlul şi impozitarea averilor nejustificabile, nici sub incidenţa “proiectului Voiculescu” privind confiscarea averilor ilicite, o altă fumigenă politicianistă menită să creeze confuzie şi să împiedice despăgubirea românilor pentru avuţia şi veniturile de care au fost deposedaţi după 1989.

Există, totuşi, o soluţie a problemei averilor nejustificabile şi nelegitime, o “variantă” care ar face inutile cohortele de controlori ale domnului Bodu şi pe cele de confiscatori ale domnului Voiculescu. O “variantă” care i-ar face pe toţi cei care s-au îmbogăţit necuvenit în perioada “tranziţiei” să plătească preţul cuvenit pentru averile asupra cărora au devenit proprietari, ca şi impozitul datorat pentru aceste averi. Despre acestea, însă, în următorul articol.

[Bursa-27.02.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : IMPOZITUL PROGRESIV PE AVERE

În articolul trecut, intitulat “fumigena controlului averilor” am arătat că atât “proiectul Bodu” privind controlul şi impozitarea averilor a căror provenienţă nu poate fi justificată cât şi “proiectul Voiculescu” privind confiscarea averilor ilicite sunt demersuri politicianiste, ambele fiind menite să inducă în eroare cetăţenii ţării, să împiedice despăgubirea cetăţenilor pentru avuţia şi veniturile de care au fost deposedaţi după 1989. Pe scurt, proiectul de lege propus de domnul Sebastian Bodu prevede verificarea averilor tuturor celor 22 de milioane de români şi impozitarea cu 16% a diferenţei dintre averea pentru care s-a plătit impozit şi aceea pentru care nu s-a plătit impozitul cuvenit. Pe domnul Bodu nu-l interesează de unde provine “diferenţa”. Poate fi mită, şpagă, delapidare, furt, tâlhărie. Important este ca statul să ia şi el 16% din această mită, şpagă, delapidare, etc. Pentru verificarea averilor celor 22 de milioane de români va fi necesară crearea unei noi armate de birocraţi, de controlori financiari “experţi” în “şlefuirea”, în sus, sau în jos, a valorii averilor nedeclarate, adică un imens izvor de corupţie, ale cărui efecte finale vor fi acelea că marii îmbogăţiţi nu vor păţi nimic, micii întreprinzători vor şi fi mai hăituiţi, jefuiţi şi descurajaţi, iar sumele încasate din impozitarea cu 16% nu vor ajunge nici pentru plata salariilor noii armate de controlori.

Proiectul de lege propus de domnul Dan Voiculescu prevede confiscarea tuturor averilor ilicite, adică obţinute prin încălcarea legii. În acest caz, problema este că cele mai multe din marile averi ale perioadei de “tranziţie” nu s-au acumulat prin încălcarea legii, ci cu ajutorul legii, aşa cum spunea, recent, preşedintele Băsescu, prin “acte normative” emise de guvernele postdecembriste în favoarea grupurilor de interese de tip mafiot. Aplicarea legii propuse de domnul Voiculescu va avea efecte similare celor ce s-ar obţine şi prin aplicarea legii propuse de domnul Bodu: amplificarea aparatului birocratic al statului, creşterea corupţiei, hăituirea micilor întreprinzători, menţinerea caracterului oligarhic şi neproductiv al economiei româneşti.

În mod cert, există o problemă a marilor averi acumulate în mod nelegitim în România postdecembristă. S-au acumulat averi uriaşe pentru care nu s-a plătit preţul cuvenit şi nici impozitul datorat statului. Aceste averi constituie principalul izvor al corupţiei care erodează economia şi societatea românească, principala piedică în calea construirii unei economii capitaliste concurenţiale, productive, competitive, perfomante. Soluţia prin care cei care au acaparat aceste averi pot fi obligaţi să plătească preţul corect, cuvenit proprietarilor de drept, adică cetăţenilor, şi venitul cuvenit statului, fără confiscări şi naţionalizări şi fără controlul averilor tuturor celor 22 de milioane de români, o constituie instituirea unui impozit progresiv asupra averilor. Adoptarea acestei soluţii ar avea ca rezultat o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei, o reducere treptată a ponderii averilor acumulate prin mijloace nelegale şi nelegitime, însoţită de creşterea, tot treptată, a ponderii averilor acumulate din surse specifice economiei concurenţiale, adică din muncă, inovaţie şi economisire.

Marea majoritate a cetăţenilor ţării, adică cele 6 milioane de familii de români care nu au participat la “ospăţul” privatizării nu vor plăti nici un leu în plus la bugetul statului, prin instituirea impozitului progresiv pe avere. Dimpotrivă, ei vor avea de câştigat.

“Varianta” de proiect de lege pe care o propun în acest sens ar cuprinde, în esenţă, următoarele:

Instituirea unui impozit progresiv asupra terenurilor şi construcţiilor amplasate în România şi a valorilor mobiliare emise de persoane juridice domiciliate în România.

Reevaluarea obligatorie a tuturor activelor aflate în proprietatea agenţilor economici din România, de orice fel, în conformitate cu standardele internaţionale în materie.

Includerea diferenţelor din reevaluare în capitalul social al agenţilor economici în cauză, cu modificarea corespunzătoare a valorii impozabile a acţiunilor şi părţilor sociale deţinute de acţionarii şi/ sau asociaţii respectivilor agenţi economici.

În declaraţia de impunere, pe lângă articolul care atrage atenţia contribuabililor că falsul în declaraţii se pedepseşte, să fie inclus şi un articol care să precizeze că terenurile, construcţiile şi valorile mobiliare nedeclarate se confiscă automat, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Sumele încasate din impozitul progresiv pe terenuri, construcţii şi valori mobiliare să fie utilizate, integral, alături de sumele încasate din vânzarea capitalului de stat, la despăgubirea cetăţenilor României pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin legea 15/1990.

Suma pe care o va primi drept despăgubire o persoană fizică să fie limitată, luându-se în considerare valoarea reală a capitalului social trecut în proprietatea privată a statului român prin Legea 15/1990 şi numărul estimat al cetăţenilor care ar beneficia de o astfel de despăgubire.

Sumele primite drept despăgubire să fie folosite exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii în combinaţie cu fondurile primite de la Uniunea Europeană sau alte finanţări disponibile.

Proiectele de investiţii să fie selectate prin procedura utilizată la selectarea proiectelor finanţate de Agenţia SAPARD.

De sumele plătite drept despăgubire ar trebui să beneficieze numai persoane fizice sau juridice, constituite din persoane fizice, care nu au "cumpărat” active reale sau financiare de la statul român sau de la autorităţile administraţiei publice locale, în perioada dintre data de 22.12.1989 şi data adoptării legii propuse.

[Bursa-06.03.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : INGINERIA ÎMPRUMUTURILOR ÎN VALUTĂ

De 16 ani asistăm la deteriorarea continuă a balanţei comerciale externe şi a balanţei de plăţi ale României. Creşte continuu deficitul balanţei comerciale externe, aceasta ajungând la peste 10 miliarde euro, în anul 2005, ceea ce înseamnă aproape jumătate din valoarea exporturilor. A crescut, continuu, şi deficitul balanţei de plăţi, respectiv al deficitului de cont curent care, la sfârşitul anului 2005, a ajuns la cifra de 6,8 miliarde de euro, aproape 10% din PIB. Rezultanta celor două deficite este creşterea aberantă a datoriei externe, care va depăşi, în curând, jumătate din PIB, ceea ce face ca o parte tot mai mare din ceea ce producem, din venitul naţional, să nu ne mai aparţină. O bună parte din producţia ţării nu mai este folosită pentru bunăstarea celor care o creează, ci pentru rambursarea datoriei externe şi a dobânzilor aferente.

Muncim mai mult, producem mai mult, dar devenim tot mai săraci. Tot dăm îndărăt ca racul, vorba geniului nostru naţional. Răul vine de la faptul că importăm mai mult decât ne permit sumele încasate din exporturi, că angajăm plăţi externe mai mari decât ne permit încasările externe.

Cum şi de ce s-a ajuns aici?

Datoria românilor faţă de străini are două componente: datoria publică, adică aceea angajată de stat, de guvern şi de autorităţile publice locale - primării, consilii judeţene - şi datoria privată, aceea angajată de persoanele fizice şi juridice private domiciliate în România.

Este normal ca statul român, autorităţile publice centrale şi locale, să angajeze împrumuturi externe? A primit el acest mandat de la popor? Nu. Nu l-a primit. Statul poate şi trebuie să-şi exercite atribuţiile încredinţate de popor, prin Constituţie, cheltuind atât cât îi permit veniturile bugetare, realizate din taxe şi impozite plătite de către cetăţeni. Nimic în plus. Nici un împrumut. Nici intern, nici extern. Împrumuturile făcute de statul român şi de autorităţile publice locale, fie ele interne sau externe, reprezintă abuzuri în exercitarea puterii de stat.

Primul pas în direcţia însănătoşirii situaţiei financiare a ţării constă în oprirea acestor abuzuri săvârşite de către guvernanţi. Spre deosebire de cetăţean, care are libertatea de a face orice nu este interzis prin lege, statul are numai libertatea de a face ceea ce îi este permis prin lege, adică prin Constituţie. Lucrurile stau diferit în aceea ce priveşte datoria externă privată. Este dreptul individului, al cetăţeanului, de a se împrumuta, de a consuma, astăzi, mai mult decât îi permit veniturile de care dispune, astăzi, angajându-se să ramburseze împrumutul, mâine, împreună cu dobânda aferentă.

Cetăţeanul “X” poate împrumuta suma “A” numai dacă alţi cetăţeni au făcut sacrificiul de a economisi suma “A”, pe care o împrumută direct, sau printr-o bancă, cetăţeanului “X”, contra unei dobânzi, aceasta reprezentând recompensa pentru sacrificiul de economisire, respectiv preţul plătit de “X”, cel care vrea să consume mai mult decât are. Într-o ţară normală, în care funcţionează o economie de piaţă normală, în care Banca Centrală face o politică monetară normală, suma creditelor (împrumuturilor) luate de toţi cetăţenii acelei ţări este egală cu suma economiilor (depozitelor) făcute de toţi cetăţenii aceleiaşi ţări, atât economiile cât şi creditele corespondente fiind făcute în moneda ţării în cauză. Ceea ce economisesc unii cetăţeni, consumă alţii. Pe ansamblu, se consumă atât cât s-a produs. Nimic în plus.

Nu este nevoie de nici o “intervenţie” donquijotistă a Băncii Centrale pentru “reducerea consumului” prin “reducerea creditelor”. Intervenţia Băncii Centrale se concretizează în normele prin care băncilor le este interzis să acorde credite în altă monedă decât aceea naţională, să acorde credite mai mari decât sunt depozitele şi capitalurile băncilor, pe termene mai mari decât cele ale depozitelor şi capitalurilor. Atât şi nimic mai mult.

De când a intrat în tranziţie, România a devenit o ţară anormală, în care funcţionează o economie de piaţă anormală şi în care Banca Centrală face o politică monetară anormală. Am ieşit din anormalitatea comunistă şi am intrat în cea “reformistă”. În România “reformistă”, statul şi cetăţenii cumpără şi vând folosind atât moneda naţională cât şi monede străine. Acelaşi stat şi aceiaşi cetăţeni fac împrumuturi în monedă naţională, dar şi în monede străine, fără nici o legătură cu volumul şi structura economiilor interne, încălcându-se flagrant legităţile economiei de piaţă, ca şi interesele cetăţenilor ţării, supuşi, astfel, la o nouă inginerie financiară, prin care sunt jefuiţi de o bună parte din veniturile pe care le creează.

Iată cum funcţionează ingineria şi jaful aferent. Multe din băncile care activează în România cumpără valute străine cu o dobândă de 2-3% pe an şi o dau cu împrumut statului român şi cetăţenilor români cu dobânzi de 12-15% pe an. Prima ţeapă. Cu valutele străine împrumutate, statul român şi cetăţenii români cumpără mărfuri din ţările din care provin valutele străine împrumutate. Neexistând concurenţă autohtonă, mărfurile importate sunt vândute la preţurile dictate de furnizorii externi, mult mai ridicate decât cele practicate în ţările de unde vin. A doua ţeapă.

Cantitatea uriaşă de valută străină adusă în ţară şi oferită spre împrumutare face ca, în ciuda deficitului imens al balanţei comerciale, oferta de valută străină să fie atât de mare încât moneda naţională, în loc să se deprecieze, ca urmare a deficitului comercial, se apreciază constant şi substanţial, împingându-i pe exportatorii români în faliment. A treia ţeapă.

Ce-i de făcut? Nimic altceva decât obligarea BNR să intre în normalitate: până la înlocuirea leului cu euro, leul românesc să-şi joace rolul de monedă naţională.

[Bursa-13.03.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : AVERI ILICITE, NEJUSTIFICABILE SI NELEGITIME (AVERI BASTARDE)

Problema marilor averi acumulate în perioada postdecembristă tinde să se aşeze în prim-planul ieşirilor la rampă ale guvernanţilor noştri. Tot mai mulţi politicieni umblă-n gură cu averea, renunţând la uzata corupţie. Nu mai puţin de trei proiecte de lege având ca obiect aceste averi au fost aruncate în gura presei în ultimele săptămâni. După proiectul de lege al domnului Dan Voiculescu privind confiscarea averilor ilicite, a urmat proiectul de lege al domnului Sebastian Bodu privind controlul averilor şi impozitarea celor nejustificabile. Pentru a contracara plângerea constituţională făcută de domnul Adrian Năstase, care, de-abia acum, în anul 2006, constată că unele prevederi ale Legii 115/1996 (privind declararea şi controlul averilor demnitarilor) nu sunt tocmai constituţionale, doamna Monica Macovei, ministrul justiţiei, aruncă şi domnia sa pe piaţă un proiect de lege privind controlul averilor, în care se străduieşte să clarifice asemănările şi deosebirile care ar exista între averile dobândite “ilicit” şi cele dobândite “nejustificat”, scopul demersului său fiind acela de a demonstra că ambele categorii de averi incriminate pot fi supuse controlului, fără ca prin acest control să se încalce prevederea constituţională conform căreia caracterul licit al unei averi este prezumat. Între timp, diferite grupuri de senatori şi deputaţi “iniţiază” noi şi noi “variante” de proiecte de legi, care propun controlul, impozitarea şi/sau confiscarea averilor dobândite ilicit şi/sau nejustificat. Unul dintre acestea este intitulat “proiect de lege privind dovedirea originii proprietăţii”, titlu, care, cu siguranţă, l-a făcut, din nou, să agonizeze de râs pe domnul Miron Mitrea.

De ce această hărmălaie pe problema averilor? De ce acum? După opinia mea, răspunsul este foarte simplu: de-abia acum, în anul 2006, marea masă a electoratului a înţeles că aşa-zisa privatizare a fost o mare hoţie, prin care guvernanţii şi camarila lor s-au îmbogăţit pe seama devalizării avuţiei trecute în proprietatea statului, dar acumulată din veniturile cetăţenilor.
Guvernanţii se tem de venirea zilei în care cetăţenii vor cere să fie despăgubiţi pentru ceea ce li s-a furat. Din acest motiv ei, guvernanţii, au declanşat actualul tărăboi privind confiscarea şi impozitarea averilor, prin care urmăresc să calmeze eventualele puseuri de revoltă ale celor 6 milioane de familii de români aduse la sapă de lemn.

Situaţia averilor existente în România la începutul anului 2006 se prezintă astfel:

- Cea mai mare parte a avuţiei productive (capital) - uzine, fabrici, combinate, bănci, spaţii comerciale, etc. - acumulate până în 1989 a fost trecută în proprietatea străinilor, prin vânzare la preţuri de zeci şi sute de ori mai mici decât valoarea reală a avuţiei transferate. Sumele încasate din aceste vânzări au fost utilizate pentru finanţarea unor cheltuieli curente ale bugetului de stat - salarii, dobânzi, etc. - astfel încât şi statul român şi cetăţenii români au rămas cu praful de pe tobă. O parte mult mai mică, dar substanţială, a avuţiei productive acumulată până în 1989 a fost trecută în proprietatea guvernanţilor şi a camarilei lor, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi urmări ca şi cele ale avuţiei trecute în proprietatea străinilor. Prin sistemul firmelor căpuşă, al licitaţiilor trucate, al contractelor de închiriere şi asociere încheiate între firmele de stat şi cele private, al manipulării pieţelor de capital, al inflaţiei, al dobânzilor, al mitei şi şpăgii, o bună parte din veniturile create de cetăţenii României după 1989 au fost transferate, gratuit, în proprietatea guvernanţilor şi a camarilei acestora, acumulându-se şi pe această cale averi considerabile. Marea majoritate a averilor menţionate mai sus s-a acumulat cu respectarea legii şi ele sunt justificabile, în sensul că proprietarii lor au cumpărat, de la stat, de exemplu, cu 100 de euro, câştigaţi cu acte în regulă, un teren, sau o construcţie cu o valoare reală de 1.000.000 de euro, sau acţiuni cu valoarea de 1.000.000 de euro. Deci, averea pe care o au acum, de 1.000.000 de euro, este şi licită şi justificabilă.

Adevărata problemă a marilor averi acumulate, în proprietate privată, în România postdecembristă nu este aceea ca sunt ilicite, sau nejustificabile, ci aceea că sunt nelegitime. Sunt nelegitime în dublu sens. Pe de o parte, ele au un caracter bastard, ele nu sunt creaţii ale actualilor lor “părinţi”, ale actualilor lor proprietari. Ele au fost create de alţi “părinţi”, de cele 6 milioane de familii de români deposedate de propria lor creaţie. Pe de altă parte, aceste averi sunt nelegitime, în sensul că au fost însuşite fără plata preţului cuvenit celui care le-a creat.

Marile averi acumulate în România postdecembristă sunt nu numai nelegitime, injuste. Ele sunt şi nocive. Ele generează o economie oligarhică, parazitară, neconcurenţială, neperformantă. O economie care nu stimulează munca, inovaţia şi economisirea, creaţia de avuţie. Marile averi postdecembriste s-au acumulat, legal, printr-o inginerie financiară, care a redistribuit avuţia şi veniturile din proprietatea celor 6 milioane de familii de români, în proprietatea a câtorva mii de familii de străini şi români. Acum trebuie pusă în funcţiune, tot legal, o inginerie financiară care să redistribuie veniturile create în economie, astfel încât cele 6 milioane de familii de români să-şi recapete avuţia furată şi să-şi construiască o economie democratică, productivă, concurenţială şi performantă.

Orice altă “variantă” de abordare a problemei marilor averi postdecembriste este pură demagogie.

[Bursa, 20.03.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : CHEIA CREŞTERII PRODUCTIVITĂŢII

“Cheia creşterii productivităţii” constă în “retragerea din câmpul muncii a unui număr însemnat de bătrâni” - acesta este subtitlul unui articol publicat recent de un cotidian naţional, pe al cărui frontispiciu stă scris “Nimeni nu gândeşte pentru tine”.

Sunt absolut de acord că fiecare trebuie să se străduiască să gândească pentru sine. Nu mai sunt, însă, de acord cu ideea că mass-media au primit de la Dumnezeu, sau de la popor, dreptul a ne împiedica să gândim corect, să cunoaştem adevărul, despre orice domeniu de activitate este vorba, dar mai ales dacă un astfel de domeniu este de interes public.

Este un adevăr notoriu că productivitatea muncii românilor este foarte scăzută faţă de cea a europenilor din partea de vest a continentului. Productivitatea muncii înseamnă “cantitatea” de valoare nou creată, de substanţă economică, produsă, în medie, de o persoană ocupată în economie, în câmpul muncii, într-o anumită unitate de timp - oră, zi, lună, an. La nivelul ţării, productivitatea muncii este exprimată prin raportul dintre valoarea Produsului Intern Brut (PIB) şi numărul persoanelor ocupate, sau, mai general, prin raportul dintre valoarea PIB-ului şi numărul de locuitori ai ţării. În prezent, productivitatea muncii românilor este de 18 ori mai mică decât aceea a norvegienilor, de 17 ori mai mică decât aceea elveţienilor, de 13 ori mai mică decât aceea a suedezilor, de 10 ori mai mică decât aceea a nemţilor şi francezilor. În ultimii 16 ani, anii de “tranziţie”, sau de “reformă”, decalajul dintre nivelul productivităţii muncii românilor şi cel al naţiunilor menţionate nu s-a redus, aşa cum s-a întâmplat cu cel al irlandezilor, sau al chinezilor, de exemplu, ci, dimpotrivă, a crescut.

Gradul de îmbătrânire al populaţiei ocupate în ţările vest-europene este mai ridicat decât cel înregistrat la români. Cu excepţia locurilor de muncă pentru care nu este cerută decât forţa muşchilor şi nici un alt nivel de calificare, şi cu excepţia locurilor de muncă ocupate de sportivii profesionişti şi artiştii de circ - aceste categorii ocupând un procent infim în totalul locurilor de muncă - productivitatea muncii creşte odată cu vârsta, nu datorită vârstei în sine, ci datorită creşterii competenţei profesionale. Cauzele nivelului scăzut al productivităţii muncii românilor comparativ cu acela realizat de alte naţiuni şi, respectiv, “cheile” creşterii acestui indicator economic fundamental trebuie căutate în altă parte, nu în vârsta românilor implicaţi în activitatea economică.

“Cheia creşterii productivităţii” o reprezintă volumul şi calitatea capitalului real utilizat în economie, în volumul şi calitatea construcţiilor, utilajelor, echipamentelor, instalaţiilor, materiilor prime, materialelor, etc. utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor destinate comercializării pe piaţa concurenţială. Ori, noi, românii, în ultimii 16 ani, nu am sporit volumul şi calitatea capitalului naţional. Dimpotrivă, am distrus o bună parte din capitalul pe care-l acumulasem până în 1989. Au fost distruse, aproape complet, construcţii agrozootehnice, în valoare de zeci de miliarde de euro actuali. Au fost distruse, aproape complet, sisteme de irigaţii, în valoare de alte zeci de miliarde de euro. A fost distrusă, aproape complet, industria constructoare de maşini, ramura industrială care producea bunuri de mare tehnicitate şi de mare valoare, ş.a.m.d.

Şi pentru viitor, cheia creşterii productivităţii nu pate fi alta decât aceea care a deschis uşa bunăstării şi prosperităţii speciei umane cu mai bine de patru secole în urmă: acumularea de capital real, de calitate din ce în ce mai înaltă. Pentru a crea şi a acumula capitaluri noi şi curate, adevărate, trebuie să stopăm însuşirea de capitaluri prin hoţie şi înşelăciune, să-i despăgubim pe cei care au fost deposedaţi de capital şi să stimulăm munca, inovaţia şi economisirea, adică transformarea în capital a unei părţi cât mai mari din veniturile create în economie. În ultimii 16 ani, chinezii au economisit, în medie, în fiecare an, peste 32% din veniturile create. Aşa şi-au dublat PIB-ul, salariile, nivelul de trai. Noi n-am economisit aproape nimic. Am distrus o bună parte din ceea ce economisisem anterior. Aşa am ajuns să ne înjumătăţim salariile, nivelul de trai. Aşa am ajuns ca aproape jumătate din forţa de muncă, aceea cu grad mai înalt de calificare, să muncească pe alte meleaguri.

Pentru reluarea procesului de sporire a volumului si valorii capitalului naţional este necesar ca statul român să renunţe la calitatea de “afacerist”, de proprietar şi vânzător de capital, să dea înapoi capitalul pe care l-a furat de la cetăţeni şi să-şi îndeplinească rolul, firesc, de a-i apăra de hoţi pe cei care creează avuţie, care făuresc cheia creşterii productivităţii şi, prin aceasta, a prosperităţii.

[Bursa-27.03.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : O POLITICĂ ECONOMICĂ FONDATĂ PE PROMPTITUDINE, COERENŢĂ ŞI CONSECVENŢĂ (I)

“Suntem ţara cu cea mai longevivă luptă cu inflaţia. Suntem ţara pe care străinii o percep ca pe un El Dorado unde se pot face profituri aproape fără limită. Suntem ţara în care băncile devin foarte îndemânatice în a inventa noi comisioane, başca dobânzile mari cu care lucrează. Iar noi ce am făcut? Am răspuns incoerent, inconsecvent şi cu întârziere la toate marile provocări economice post-revoluţionare cu care ne-am confruntat”. Am citat, integral, un fragment dintr-o declaraţie făcută, recent, de domnul Theodor Stolojan, consilierul economic al Preşedintelui României.

Mai întâi, trei precizări:

Nu suntem ţara cu cea mai longevivă luptă cu inflaţia, ci ţara cu ea mai distrugătoare inflaţie, generată artificial, dar premeditat, prin aruncarea în circulaţie a unei cantităţi uriaşe de bani, invers proporţională cu volumul şi numărul tranzacţiilor de schimb de mărfuri din economie. Cehia, de exemplu, a cunoscut o uşoară creştere a preţurilor între 1990-1994, pentru ca, de atunci şi până în prezent, creşterile anuale ale preţurilor să poată fi exprimate cu o singură cifră, în timp ce noi am avut nevoie de trei cifre pentru a măsura inflaţia anuală.

Nu suntem ţara pe care străinii o “percep” ca pe un El Dorado unde se pot face profituri aproape fără limită. Suntem ţara în care se fac, de-adevăratelea, profituri exorbitante. Dar asta nu întâmplător, ci pentru că SIDEX-ul, de exemplu, a fost “cumpărat" cu 55 de milioane de euro, pentru ca după cumpărare, fără ca străinii să facă altă investiţie, să realizeze profituri de 500 de milioane de euro pe an. Atât cât realiza înainte de “reformă” şi atât cât era normal să realizeze, ţinând seama de valoarea capitalului investit de români în acest combinat siderurgic. Exemple asemănătoare sunt numeroase.

Nu avem de-a face cu o “percepţie”, ci cu o crudă realitate. Nu suntem ţara în care băncile sunt “îndemânatice” în a inventa comisioane şi dobânzi aberante, ci suntem ţara în care Banca Centrală, în loc să-şi facă datoria, să-i apere pe cetăţeni împotriva lăcomiei băncilor, prin impunerea de norme simple şi clare în ceea ce priveşte nivelul dobânzilor şi comisioanelor, se tot luptă cu inflaţia printr-o politică de tipul “şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i” cum frumos se exprimă domnul Stolojan undeva mai în josul discursului la care ne referim. Banca Centrală ar fi putut să termine, de mult, cu inflaţia, prin apăsarea pe butonul adecvat al tiparniţei.

Revenind la “miezul” declaraţiei domnului Stolojan, mi se pare că lucrurile stau exact invers decât le prezintă domnul consilier al Preşedintelui României. Eu cred că, după 1990, “ei”, adică guvernanţii României, nu au răspuns incoerent, inconsecvent şi cu întârziere la provocările economiei, ci, dimpotrivă, au elaborat şi pus în practică o politică economică fondată pe promptitudine, coerenţă şi consecvenţă. În ceea ce priveşte “întârzierile” în realizarea obiectivelor “reformei” economice postdecembriste, reamintesc aici că primul act normativ emis de autorii loviturii de stat din decembrie 1989 este Decretul-lege nr. 1/1989, privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative, care spune că, “în scopul eliminării imediate din legislaţia României a unora dintre legile şi decretele emise de fostul regim dictatorial, acte normative cu un profund caracter nedrept şi contrare intereselor poporului român”, Consiliul Salvării Naţionale “decretează” astfel: -“sunt şi rămân abrogate următoarele legi, decrete şi acte normative”, printre care, la pct. 6 al Decretului-lege se află şi "Legea nr. 3/1982 privind participarea cu părţi sociale a oamenilor muncii din unităţile economice de stat la constituirea fondului de dezvoltarea economică. Restituirea părţilor sociale reţinute până în prezent se va face eşalonat, începând cu 1 ianuarie 1990, în următorii 3 ani”. Semnează, Preşedintele Consiliului Salvării Naţionale, Ion Iliescu.

Pentru deliciul cititorilor mei, precizez că, în momentul semnării Decretului-lege nr. 1/1989, nu exista Consiliul Frontului Salvării Naţionale, iar Ion Iliescu nu avea calitatea de preşedinte al acestui Consiliu. De-abia prin Decretul-lege nr. 2/1989 va fi înfiinţat Consiliul Frontului Salvării Naţionale, al cărui preşedinte va deveni Ion Iliescu.

Restituirea părţilor sociale a reprezentat prima cisternă de benzină aruncată în focul inflaţiei postdecembriste şi primul atac îndreptat împotriva drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în unităţile economice de stat. Iată, deci, cu câtă promptitudine au fost declanşate cele două componente fundamentale ale “reformei”: hiperinflaţia şi deposedarea cetăţenilor de capitalul acumulat din veniturile create de ei până în 1989. Nici un moment de întârziere. Nu se uscase, încă, sângele şefului statului, ucis fără dreaptă judecată, în timp ce continuau să fie împuşcaţi tineri nevinovaţi chemaţi să apere televiziunea atacată de terorişti inexistenţi, când Ion Iliescu, fără să aibă vreo calitate sau autoritate legală, decreta punerea temeliei politicii economice postdecembriste, a marelui jaf care se va numi “reforma economică”, având în centrul ei “privatizarea”. Mai mult despre coerenţa şi consecvenţa politicii economice postdecembriste în următorul număr.

[Bursa-30.03.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : O POLITICĂ ECONOMICĂ FONDATĂ PE PROMPTITUDINE, COERENŢĂ ŞI CONSECVENŢĂ (II)

Am început să scriu prima parte a acestui articol pornind de la un discurs recent al domnului Theodor Stolojan, actualul consilier economic al Preşedintelui României. În discursul amintit, domnul Stolojan evidenţia unele anomalii ale economiei româneşti - cum ar fi: inflaţia, care nu se mai opreşte, faptul că străinii ne percep ca pe o ţară în care se pot face profituri nelimitate, că băncile inventează noi şi noi comisioane şi că practică dobânzi mari - şi se întreba, retoric “iar noi ce am făcut?”, răspunsul dat de domnul consilier fiind acela că „am răspuns incoerent, inconsecvent şi cu întârziere la toate marile provocări post-revoluţionare.“

În prima parte a articolului am arătat că temelia politicii economice “post-revoluţionare” a fost aşezată, fără nici o întârziere, chiar în primul act normativ emis de autorii loviturii de stat din decembrie 1989. Este vorba de Decretul-lege nr. 1/1989, prin care s-a decretat restituirea părţilor sociale, prima cisternă de benzină aruncată în focul inflaţiei şi primul atac îndreptat împotriva drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului acumulat din veniturile create de ei în perioada 1948-1989.

Întreaga politică economică postdecembristă este un ansamblu coerent, închegat, de măsuri administrative, legislative şi financiare prin care s-a urmărit, în mod consecvent, constant şi statornic, realizarea scopului principal al “reformei”: deposedarea celor 6 milioane de familii de români de capitalul acumulat din veniturile create de ele şi trecerea cvasigratuită a acestui capital în proprietatea privată a guvernanţilor şi a camarilei acestora. Acest capital nu putea fi trecut pur şi simplu în proprietatea privată a celor care s-au căţărat la conducerea statului român postdecembrist şi a celor care îi ajutaseră să se caţere acolo. S-ar fi revoltat cele 6 milioane de deposedaţi. El nici nu putea fi “privatizat” vânzându-l la valoarea lui reală. Atunci când ar fi terminat de vândut toate terenurile, construcţiile, fabricile şi uzinele cu care s-a auto-împroprietărit, statul roman ar fi constatat că este, în continuare, proprietarul unui capital bănesc a cărui valoare este egală cu cea a terenurilor, construcţiilor şi fabricilor vândute. Deci, n-a “privatizat" nimic. A schimbat numai forma capitalului aflat în proprietatea sa: din capital real în capital bănesc. Trebuia inventată şi pusă în practică o politică economică, adică o “inginerie” care să permită “vânzarea” acestui capital în aşa fel încât, la sfârşitul procesului de “privatizare”, statul să nu mai rămână cu nimic.

Ca să se poată ajunge aici era necesar ca acest capital să fie adus în starea de a nu ai valora nimic, sau aproape nimic, astfel încât să poată fi vândut pe nimic, sau aproape pe nimic, iar banii încasaţi în urma acestor vânzări să fie preluaţi la buget şi “păpaţi”, adică utilizaţi pentru plăţi de salarii şi dobânzi. Deplin consecvenţi cu obiectivul urmărit, guvernanţii au declanşat inflaţia, prin aruncarea în circulaţie a unei cantităţi din ce în ce mai mare de bani, în condiţiile scăderii PIB-ului, adică a numărului şi volumului tranzacţiilor ce trebuiau efectuate cu aceşti bani. În deplină coerenţă, inflaţiei i s-a alăturat procesul de indexare subunitară a salariilor, care a declanşat, automat, reducerea cererii, reducerea veniturilor întreprinderilor, împingerea lor în incapacitate de plată, deci reducerea valorii capitalului lor către zero. Tot în deplină coerenţă, inflaţiei i s-a adăugat politica de a nu fi reevaluate imobilizările corporale ale agenţilor economici, astfel încât fondurile de amortizare ale acestora s-au redus până acolo încât n-a mai putut fi finanţată nici a suta parte din reproducţia simplă a capitalului, astfel încât valoarea capitalului a fost împinsă, şi pe această cale, către zero.

În sfârşit, în deplină coerenţă cu cele două “foarfece” - inflaţie/salarii şi inflaţie/fond de amortizare - si în deplină consecvenţă cu scopul fundamental al “reformei”, banii încasaţi din “privatizări”, în loc să fie reinvestiţi, fiindcă proveneau din capital şi ar fi trebuit să rămână în această calitate, de capital, au fost preluaţi la buget şi folosiţi pentru finanţarea unor cheltuieli curente. Mai sunt şi alte componente care pun în evidenţă caracterul coerent şi consecvent al politicii economice de după 1989, cum ar fi, de exemplu, vânzarea, la preţuri de nimic, către nomenclatura postdecembristă, a vilelor confiscate de statul comunist, urmată de despăgubirea foştilor proprietari ai vilelor cu acţiuni asupra capitalului de care au fost deposedate cele 6 milioane de români - vezi “Fondul Proprietatea”. Cehii au retrocedat acele vile integral şi imediat după 1989, astfel că guvernanţii lor n-au mai avut ce cumpăra la preţuri de nimic şi nici foştii proprietari nu au mai trebuit să fie despăgubiţi din capitalul furat de stat de la cetăţeni. Şi cehii au avut promptitudine, coerenţă şi consecvenţă în politica economică, dar la ei această politică a avut alt scop, alt sens şi alt conţinut şi, normal, alte rezultate.

[Bursa, 03.04.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : “MOTOARELE” ŞI “LOCOMOTIVELE” CREŞTERII ECONOMICE

De 16 ani, făuritorii şi comentatorii de politică economică tot caută “motoare” şi "locomotive” care să scoată economia românească din prăpastia în care a fost împinsă după 1989, să o aşeze pe o traiectorie sănătoasă, de creştere durabilă. Unele intervenţii în acest efort de căutare ar rămâne numai hazlii, dacă n-ar avea şi darul să creeze confuzie celor mai puţin iniţiaţi în domeniu. Iată, de exemplu, intervenţia în această dezbatere a domnului Gheorghe Cercelescu, care observă, corect, că în ultimii ani, deficitele comerciale şi de cont curent au derapat, atingând nivele deosebit de periculoase. Încercând să ne dezvăluie cauzele “derapajelor externe”, domnul Cercelescu face şi domnia sa un derapaj de toată frumuseţea. În concepţia sa, la originea derapajelor externe s-ar afla schimbarea “locomotivelor” în anul 2003. “Locul exportului” - ne spune domnul editorialist - “ca principal motor al creşterii economice a fost luat de consum”.

Două erori, ca să folosesc un eufemism, într-o singură frază. Creşterea exporturilor şi creşterea consumului sunt efecte ale creşterii economice. Nu invers. Ele nu sunt nici “motoare”, nici “locomotive” ale creşterii economice. Într-o economie normală, sănătoasă, se consumă, de regulă, ceea ce s-a produs şi cât s-a produs, se exportă acea parte a producţiei pentru care se obţine un preţ mai bun pe piaţa externă decât pe cea internă şi se importă acea parte a consumului care poate fi cumpărată la un preţ mai mic de pe piaţa externă decât de pe cea internă. Exportăm mai mult dacă producem mai multe bunuri şi servicii de calitate cerute pe piaţa externă. Creşterea exportului este efectul creşterii producţiei interne, nu cauza acesteia. Creşterea consumului, respectiv creşterea cererii agregate, incluzând aici şi consumul productiv, adică investiţiile, este efectul creşterii producţiei şi nu cauza, “motorul” sau “locomotiva” acesteia. Într-o economie normală, sănătoasă, valoarea totală a cererii este egală cu valoarea totală a veniturilor - salarii plus profituri - iar valoarea totală a veniturilor este egală cu valoarea totală a producţiei, cu totalul valorii nou create. În producţia de bunuri şi servicii. Creşte producţia, cresc veniturile, creşte cererea. Reciproca nu este valabilă. Creşterea cererii nu determină creşterea veniturilor şi, prin acestea, creşterea producţiei. Cererea poate influenţa producţia, dar numai în sens negativ, distructiv. Ea poate fi numai “frânar”, nu şi “locomotivă” a creşterii economice. Cererea poate fi crescută independent de producţie, artificial, prin aruncarea în circulaţie a unei cantităţi de bani mai mare decât aceea necesară pentru transformarea veniturilor - obţinute din producţie - în bunuri şi servicii - realizate în producţie. Această creştere artificială a cererii are ca efect creşterea preţurilor, adică inflaţia. Combinată cu alte “artificii”, alte “inginerii” de politică economică, creşterea artificială a cererii are ca efect pervers restrângerea cererii reale şi, prin aceasta, scăderea producţiei, nu creşterea acesteia.

În economia românească postdecembristă, combinarea inflaţiei cu indexarea subunitară a salariilor a avut ca efect contractarea cererii de bunuri de consum, care a determinat scăderea producţiei de astfel de bunuri. La fel, combinaţia dintre inflaţie şi ţintuirea fondurilor de amortizare a avut ca efect contractarea cererii de bunuri de investiţii care a acţionat şi ea în direcţia scăderii producţiei de astfel de bunuri. “Locomotivele” creşterii economice, ale creşterii cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor produse în economia naţională nu sunt consumurile, importurile şi exporturile, ci munca şi capitalul, împreună cu derivatele lor, inovaţia şi economisirea. Politica economică pusă în practică de guvernanţii României a gripat aproape complet toate “motoarele” reale ale creşterii economice. Numărul locurilor de muncă salariate s-a redus lajumătate, jumătatea concediată găsindu-şi de lucru în afara ţării, unde participă la creşterea economică a altor ţări. Jumătatea rămasă este plătită cu jumătatea salariului câştigat în 1989. Ponderea salariilor în PIB a ajuns de la 38% la sub 15%. În loc să fie valori sociale fundamentale, munca şi proprietarii ei tind să devină obiect al dispreţului general. O bună parte din capitalul naţional a fost distrusă, o altă bună parte a fost înstrăinată. Capitalul şi avuţia, în general, nu au intrat şi nu intră în proprietatea celor care le-au creat şi le creează, ci în proprietatea autorilor ingineriilor financiare, instrumentate şi puse în aplicare cu sprijinul instituţiilor statului.

Inovaţia, institutele de cercetare şi proiectare ale României, care ajunseseră să stăpânească energia nucleară, sunt o amintire. Capacitatea de economisire a celor 6 milioane de familii româneşti este un vis frumos. Tot un vis frumos pare a fi, de fapt, şi repornirea adevăratelor “locomotive” ale economiei româneşti. Eu ştiu, însă, că românii pot transforma acest vis în realitate. Cu o condiţie: să-i schimbe pe “mecanici”, pe cei care elaborează şi aplică politica economică în România.

[Bursa-10.04.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : FONDUL PROPRIETATEA – HOŢIE ŞI/ SAU INCOMPETENŢĂ?

Investigaţia publicată de ziarul BURSA asupra Fondului Proprietatea a declanşat o amplă dezbatere în mass-media, inclusiv în componenta lor pe sticlă. Dezbaterea a evidenţiat cât se poate de clar faptul că ne aflăm în faţa unei inginerii financiare pusă la cale cu complicitatea instituţiilor statului, care are ca scop însuşirea necuvenită a unei părţi din avuţia creată de cetăţenii României. Dezbaterea a mai pus în evidenţă şi dispreţul total şi absolut pe care guvernanţii României, autori direcţi, sau complici la hoţia numită Fondul Proprietatea, îl au faţă de lege şi faţă de cetăţenii pe care-i guvernează.

Domnul Nicolae Ivan, preşedintele Fondului Proprietatea, afirmă, de bună-voie şi nesilit de nimeni, în faţa a milioane de telespectatori, că “noi am garantat preţul de un leu pe acţiune”. Este vorba de preţul acţiunilor la Fondul Proprietatea. Până la domnul Ivan, nimeni, niciodată şi nicăieri în lume nu a avut tupeul, în calitate de administrator al unui fond de investiţii, să afirme, în public, că preţul acţiunilor fondului în cauză este garantat, într-un fel sau altul. Domnul Ionuţ Popescu, ex-ministru al finanţelor şi co-moşitor al Fondului, sare în apărarea maşinii de furat capital şi ne avertizează că “cei care atacă acum Fondul ... fac un imens deserviciu tocmai celor care urmează să fie astfel despăgubiţi”. Domnia sa ne asigură că, după ce fondul “va deveni funcţional, multe se vor schimba în economia românească” şi că listarea la bursă a fondului va atrage “investiţii străine de o dimensiune inimaginabilă până acum pe piaţa noastră de capital”.

Măi, să fie! Are perfectă dreptate domnul Gheorghe Pipera când denunţă caracterul neconstituţional al prevederilor legii referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea Fondului Proprietatea, aceste prevederi încălcând dreptul de proprietate şi dreptul la asociere ale celor circa 200.000 de cetăţeni români, care ar urma să fie ”despăgubiţi” prin intermediul acestui fond de investiţii. Are, de asemenea, dreptate domnul Daniel Bojin când susţine ideea că prevederile legale existente referitoare la Fond creează riscul ca acţionarii Fondului să fie traşi pe sfoară şi industria fondurilor de investiţii să fie, din nou, compromisă.

Opinia mea este, însă, aceea că esenţa problemei Fondului Proprietatea nu este una de natură juridică, constituţională, sau legală, ci una de natură economică. Principalul pericol reprezentat de acest Fond nu constă în înşelarea acţionarilor fondului şi nici în compromiterea pieţei de capital - ambele pericole fiind cât se poate de probabile - ci în obstrucţionarea eforturilor românilor de a ieşi din sărăcie. Cei 200.000 de acţionari ai Fondului nu au fost deposedaţi de capital, de avuţie productivă, ci de bunuri de consum - locuinţe (case, vile, apartamente, etc.) şi terenuri aferente acestora. Casele şi terenurile lor, confiscate de statul comunist, au fost ”cumpărate”, la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor reală, de către nomenclatura postdecembristă. Acum, cei deposedaţi de case şi terenuri - bunuri de consum - sunt despăgubiţi, fiind făcuţi proprietari de capital, adică proprietari ai fondului, care, la rândul lui, este proprietar la societăţi comerciale, al căror capital a fost creat de toate cele 6 milioane de familii de români, în timpul dictaturii comuniste, capital confiscat de statul român postdecembrist prin Legea 15/1990. Să presupunem că cei 200.000 de despăgubiţi îşi vor vinde acţiunile la preţul garantat de domnul Nicolae Ivan. Ei vor obţine, astfel, integral, cele 4 miliarde de euro, cât este valoarea totală a acţiunilor Fondului, şi vor folosi aceşti bani să-şi refacă bunurile de consum de care au fost deposedaţi - case şi terenuri aferente.

Cele 4 miliarde de euro cu care vor fi cumpărate acţiunile de la cei despăgubiţi reprezintă venituri economisite de generaţia actuală de români, capital bănesc, care, în loc să fie folosit pentru crearea de capital real nou, pentru sporirea capacităţilor de producţie ale ţării, este folosit pentru cumpărarea unei părţi din capitalul creat înainte de 1989. La încheierea ingineriei financiare intitulată Fondul Proprietatea, în loc să dispunem de un capital de 8 miliarde euro, dispunem de unul de 4 miliarde euro, adică tot atât cât aveam şi la data declanşării ingineriei. Am muncit şi am economisit 4 miliarde de euro pentru a plăti vilele ”cumpărate" pe nimic de nomenclatura postdecembristă.

[Bursa, 17.04.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : TVA: ECONOMIE ŞI POLITICĂ

Mare tărăboi în politica şi presa românească pe marginea proiectului de lege privind reducerea nivelului Taxei pe Valorarea Adăugată (TVA), de la 19% la 9%, pentru aşa-zisele produse alimentare de bază: pâine şi produse de panificaţie, carne, peşte, lapte, zahăr, ulei şi ouă. Proiectul de lege cu pricina a fost "elaborat" şi propus spre legiferare de către Partidul Conservator, fiind adoptat de către Senatul României, cu voturile parlamentarilor PSD şi PRM - partide ale opoziţiei - pe de o parte - şi ai parlamentarilor PD şi PC - partide la putere, de guvernare.

Proiectul de lege urmează a fi analizat şi, eventual, aprobat şi de către Camera Deputaţilor. După ce textul proiectului de lege şi-a început călătoria de la Senat către Camera Deputaţilor, preşedintele PD, domnul Emil Boc, constata că, deşi "această măsură are conotaţii pozitive, ea trebuie reanalizată prin prisma implicaţiilor şi constrângerilor bugetare". Mai mult, domnia sa îşi exprimă "punctul de vedere personal" conform căruia "un parlamentar, un primar, care au un salariu de 30 de milioane de lei, şi un pensionar, care are o pensie de 2-3 milioane de lei, nu ar trebui să beneficieze de acelaşi regim, adică de o cotă mai scăzută la alimente. Parlamentarul şi primarul pot să plătească 19 la sută, în timp ce pensionarul ... ar trebui să plătească 9 la sută sau chiar taxă zero".

Mulţi aşa-zişi analişti economici au sărit ca arşi, afirmând că ideea exprimată de domnul Boc ar fi o absurditate, o aberaţie, fiind imposibil de aplicat. Îi avertizez pe aceşti analişti că îşi dezinformează potenţialii cititori şi simpatizanţi. Mai sus m-am referit la ideea "exprimată" de domnul Boc şi nu la ideea domnului Boc. Am apelat la această nuanţă, deoarece ideea TVA-ului discriminatoriu este mai veche decât vârsta domnului Boc în politică, fiind aplicată în mai multe state ale lumii, mai aproape de noi fiind Turcia, unde cetăţenii cu venituri mai reduse îşi adună bonurile fiscale şi le prezintă pentru a-şi recupera TVA-ul. Ideea susţinută de domnul Boc este cât se poate de realistă şi aplicabilă, numai că ea este cât se poate de ineficientă. Ea implică o nouă expansiune a birocraţiei statale, o nouă cheltuială bugetară inutilă şi o nouă sursă de corupţie.

În opinia mea, problema de fond ridicată de proiectul legii priind reducerea TVA-ului la unele produse alimentare nu ţine nici de aplicabilitatea sa, nici de grevarea bugetului, nici de lezarea coeziunii şi solidarităţii sociale. Acest proiect de lege este o nouă etapă şi o nouă componentă a politicii economice aplicată în România postdecembristă, al cărei scop principal a constat şi constă în spolierea marii majorităţi a cetăţenilor în beneficiul minorităţii guvernanţilor şi camarilei acestora, scop realizat prin legi şi hotărâri guvernamentale, însoţite de o diabolică manipulare informaţională a cetăţenilor ţării. Autorii proiectului de lege au folosit din plin microfoanele sălilor Palatului Parlamentului pentru a-şi exprima "profunda" lor preocupare pentru soarta milioanelor de familii româneşti aduse la sapă de lemn, în situaţia de a nu-şi putea cumpăra nici pâinea cea de toate zilele. Iată ce-i îndeamnă-n luptă pe soldaţii oastei politice a domnului Dan Voiculescu - reducerea TVA-ului, care va determina reducerea preţurilor şi, prin aceasta, reducerea nivelului de sărăcie! Manipulatorii ştiu bine că reducerea TVA-ului la alimentele de bază nu va avea nici o influenţă asupra preţurilor şi nici asupra puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor. Ea va avea, însă, ca efect sigur, creşterea profiturilor celor care au devenit proprietari de capitaluri prin aşa-numita privatizare. Preţurile sunt determinate de cerere şi ofertă, precum şi de cantitatea de da bani în circulaţie, nu de taxe şi impozite, care nu fac altceva decât să redistribuie avuţia între producătorii acesteia. Iar producătorii nu sunt decât doi: proprietarii de capital şi cei ai forţei de muncă. Unii iau profiturile, ceilalţi salariile.

Ne aflăm în faţa unei noi escaladări, deosebit de periculoasă, a deteriorării raportului dintre profituri şi salarii, în defavoarea salariilor. Ponderea salariilor în PIB a scăzut de la 38% în 1990, la 14-15% în anuii 2004-2005, această scădere fiind cauza principală a productivităţii reduse şi a lipsei de competitivitate a economiei româneşti, a adâncirii decalajului economic dintre România şi ţările avansate ale Europei şi ale lumii.

[Bursa-25.04.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : AGRICULTURA – DE CE VIAGERIZARE ŞI NU CAPITALIZARE?

Guvernanţii au dat publicităţii primele rezultate ale aplicării mult-trâmbiţatei legislaţii referitoare la instituirea rentei viagere agricole. Scopul declarat al instituirii acestei rente viagere agricole a fost acela de a-i determina pe milioanele de proprietari de terenuri agricole, rezultaţi în urma aplicării Legii 18/1990 cu privire la fondul funciar, să-şi vândă, sau să-şi arendeze zecile de milioane de parcele de terenuri agricole, astfel încât aceste parcele să fie comasate în suprafeţe mai mari, care să poată fi exploatate mai eficient. Prin lege, s-a stabilit ca, de la buget, adică din taxele şi impozitele plătite de noi, cetăţenii ţării, să se plătească echivalentul a 100 de euro pe an, până la sfârşitul vieţii, tuturor celor care, având vârsta de peste 62 de ani, îşi vând pământul, sau de 50 de euro pe an, dacă şi-l arendează. Cu sumele primite drept rentă viageră agricolă, cei în cauză pot să facă orice, inclusiv să le schimbe pe băuturi alcoolice contrafăcute şi să ajungă mai repede sub pământ.

Fără îndoială că era de datoria statului să găsească o soluţie care să stimuleze comasarea terenurilor agricole în suprafeţe compatibile cu tehnologia modernă. Din nefericire, actualii guvernanţi au ales-o pe cea mai proastă. Au ales-o pe aceea care are cele mai mici şanse să determine atingerea scopului propus şi care este cea mai costisitoare. Conform datelor publicate, în anul 2005, primul an de aplicare a legislaţiei privind renta viageră agricolă, au fost depuse 3.000 de dosare pentru obţinerea rentei, suprafaţa care face obiectul acestor dosare fiind de 5.500 ha. Din această suprafaţă, 15% a fost vândută, restul de 85% fiind dată în arendă. Raportat la suprafaţa agricolă totală a ţării, care este de 14,7 milioane de hectare, cele 5.500 ha reprezintă 0,04%. Asta înseamnă că, pentru vânzarea sau arendarea celor 14,7 milioane de hectare, vor fi necesari ... peste 2.500 de ani. Guvernanţii ne liniştesc însă şi ne spun că anul 2005 a fost unul de început şi că în acest an, 2006, vor fi comasate, prin vânzare şi arendare, 250.000 ha, asta însemnând că cele 14,7 milioane ha vor fi comasate mult mai repede, adică în .60 de ani. Pentru "analizarea" dosarelor întocmite în vederea obţinerii rentei viagere agricole a fost înfiinţată o nouă structură birocratică şi generatoare de corupţie. Este vorba de Oficiul Naţional de Rentă Viageră Agricolă (ONRVA), care are 41 de birouri judeţene şi care "toacă" miliarde de lei sub formă de salarii, chirii şi alte cheltuieli de funcţionare, noua instituţie urmând să-şi continue existenţa timp de peste o jumătate de secol, sau chiar mai mult.

Pe de altă parte, presupunând că toate cele 14,7 milioane de hectare de teren agricol ar fi vândute şi arendate în proporţie de 15%, respectiv 85%, într-o perioadă scurtă, de 2-3 ani, ar rezulta că trebuie să plătim, anual, pentru mulţi ani de acum înainte, aproape 1 miliard de euro, ca rente viagere agricole, adică mai mult decât cheltuim pentru educaţia întregii naţiuni. Acest pericol nu este chiar atât de ipotetic, deoarece cea mai are parte a suprafeţelor agricole sunt, deja, arendate, astfel încât, tot ceea ce mai trebuie făcut este ca ONRVA-ul să urgenteze pregătirea dosarelor celor care au pământurile în arendă de 10-12 ani.

Nu de "viagerizare" avea şi are nevoie agricultura românească, ci de capitalizare. Ţăranii României ară pământul cu plugul tras de boi, cai şi măgari, nu pentru că sunt îndrăgostiţi de acest gen de plug, sau pentru că nu ar fi capabili să găsească diferite forme de asociere prin care să comaseze suprafeţele de teren agricol, ci pentru că nu au banii cu care să îşi cumpere tractoarele, tehnologia agricolă modernă. Ei nu au aceşti bani deoarece au fost deposedaţi de către statul român atât înainte, cât şi după 1989, de o bună parte a capitalurilor şi veniturilor create de ei.Statul român are obligaţia să-i despăgubească pe ţărani pentru valorile de care i-a deposedat, iar sumele primite drept despăgubire nu trebuie să fie folosite pentru consum, ci pentru capitalizare, pentru cumpărarea de terenuri agricole, de animale, de maşini şi tractoare agricole, de fabrici pentru prelucrarea produselor agroalimentare, pentru crearea de locuri de muncă, producătoare, la rândul lor, de venituri şi capital. Aceasta este calea transformării agriculturii româneşti dintr-una de subzistenţă într-una producătoare pentru piaţă.

Politica economică a statului român trebuie să stimuleze crearea de producători de avuţie, nu de devoratori ai acestei avuţii.

[Bursa-02.05.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : FALSE PROBLEME ŞI SOLUŢII BUGETARE

Guvernanţii noştri, ca şi analiştii economici angajaţi în serviciul acestora, continuă să-şi exhibe "profunda" lor preocupare faţă de bugetul de stat, faţă de modul în care statul preia o bună parte din veniturile create de către cetăţenii săi pe care le cheltuieşte pentru propria sa funcţionare, în aceasta incluzându-se exercitarea autorităţii statale şi furnizarea de servicii publice către cei de la care provin veniturile, către cetăţeni. În ultima vreme, preocuparea domnilor guvernanţi se concentrează asupra mărimii veniturilor bugetare, mai exact asupra insuficienţei acestora. În acest sens, se aduce, ca argument, constatarea că ponderea veniturilor bugetare în valoarea totală a PIB-ului creat de români ar fi una dintre cele mai scăzute din Europa. Aici s-ar afla, vezi Doamne, cauza calităţii execrabile a serviciilor oferite de statul român cetăţenilor săi, a sistemului de pensii şi de sănătate, care grăbesc moartea a milioane de români, a sistemului de educaţie, care generează, în masă, drogaţi şi criminali, bolnavi psihic. Concluzia la care se ajunge, implacabil, cu o astfel de logică, nu poate fi alta decât aceea a necesităţii majorării veniturilor bugetare, prin creşterea taxelor şi impozitelor, fie prin sporirea nivelului celor existente, fie prin inventarea de noi taxe şi impozite.

Mi-aş permite să atrag atenţia domnilor guvernanţi, dar şi a cititorilor mei direct afectaţi de nivelul taxelor şi impozitelor, asupra câtorva aspecte strâns legate de subiectul în cauză, dar deloc luate în considerare de către domnii guvernanţi în show-urile lor mediatice. Conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS), statul român preia de la cetăţenii săi, prin sistemul de taxe şi impozite, circa 30% din avuţia creată de aceştia, adică din PIB. Trebuie observat, în primul rând, că acest 30% se aplică la valoarea PIB-ului creat astăzi, în anul 2006, care este aproape egală cu aceea pe care aceiaşi cetăţeni români o produceau şi cu aproape două decenii în urmă, în anii 1988-1989. Dacă în aceste ultime două decenii am fi aplicat o politică economică şi financiară normală, astăzi, în anul 2006, ar fi trebuit să producem un PIB egal cu cel puţin 160 miliarde euro, nu cu 80 de miliarde. Aceasta ar fi însemnat, la aceeaşi pondere de 30% a veniturilor bugetare în PIB, pensii de două ori mai mari decât cele de care se "bucură" românii astăzi, de două ori mai mulţi bani pentru sănătate, de două ori mai mulţi bani pentru educaţie.

Să reţinem, în al doilea rând, că la ponderea de 30% a veniturilor bugetare în PIB se ajunge datorită umflării artificiale a valorii PIB-ului de către INS, gata, în orice moment şi în orice domeniu, să "producă" cifre pe placul guvernanţilor. Nu este locul, aici, pentru detalii, însă două cifre mi se par cât se poate de revelatoare. Anuarele statistice ale României, publicate în ultimii ani, arată că aproape un sfert din veniturile realizate de către cetăţenii ţării sunt reprezentate de aşa-zisele venituri agricole de autoconsum, rezultate din activitatea agricolă şi consumate direct în gospodăriile ţărăneşti, fără a fi comercializate pe piaţă, fără a fi "măsurate" în unităţi monetare. Valoarea lor este "evaluată", "apreciată" prin metode statistice "specifice", uşor de manipulat. Apoi, o altă cifră statistică care sare în ochi este reprezentată de ponderea tranzacţiilor imobiliare şi a altor servicii prestate întreprinderilor - aici incluzându-se şi salariile şi profiturile firmelor de bodyguarzi - în totalul PIB-ului, care a ajuns la aproape 20%. Dacă o ţinem tot aşa, foarte curând jumătate din PIB-ul românesc va fi realizat de bodyguarzi. Ca urmare a faptului că avem o economie oligarhică şi nu una concurenţială, PIB-ul nostru este "umflat". O bună parte din "veniturile" "băgate" în el nu sunt măsurate cu "cântarul" pieţei, nu sunt reale. Asta în timp ce veniturile bugetare sunt reale şi exact măsurate. Dacă PIB-ul ar fi măsurat corect, pe piaţa concurenţială, raportul dintre veniturile bugetare şi valoarea PIB-ului ar fi de 40-50% şi nu de 30%, cât ne "serveşte" INS.

În al treilea rând, veniturile bugetare sunt mai mici decât ar putea fi, din cauza deteriorării aberante a raportului dintre salarii şi profituri, respectiv dintre salarii şi PIB. Ponderea salariilor în PIB a scăzut de la 38% în 1990 la 13-14% în anii 2004-2005. Ori, componente importante ale veniturilor bugetului consolidat, cum sunt contribuţiile pentru asigurări sociale şi contribuţiile pentru asigurări de sănătate, se calculează numai asupra salariilor, nu şi asupra profiturilor. În sfârşit, dar nu şi cel mai puţin important aspect al politicii bugetare aproape complet scăpat din vedere de către guvernanţi îl reprezintă modul în care sunt cheltuite veniturile bugetare. Cheltuim din ce în ce mai mult pentru întreţinerea aparatului de stat - preşedinţie, parlament, guvern, servicii de informaţii, etc. - şi din ce în ce mai puţin pentru servicii furnizate cetăţenilor - pensii, educaţie, sănătate.

Cheltuim din e în ce mai mult pentru plata dobânzilor şi pentru rambursarea datoriei externe şi din ce în ce mai puţin pentru dezvoltarea capitalului naţional şi a muncii naţionale.

[Bursa-08.05.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : PROFITURI IMORALE

Devin tot mai dese şi mai ample referirile guvernanţilor şi “analiştilor” lor economici la consecinţele catastrofale ale aşa-zisei privatizări asupra situaţiei economice şi sociale a românilor.

Se evidenţiază trei aspecte asupra cărora se concentrează aceste referiri: a) statul român a făcut “privatizări” proaste, nereuşite, “eşuate”; b) cei care au devenit proprietari asupra capitalului românesc prin aceste “privatizări” nu sunt interesaţi decât să obţină un profit cât mai mare, motiv pentru care umflă mereu preţurile, spre groaza românilor; c) profund mişcaţi de această stare de lucruri, guvernanţii ies la luptă împotriva capitaliştilor fără scrupule şi se angajează în faţa românilor că îi vor obliga pe aceşti câştigători de “profituri imorale” să se “responsabilizeze social”, adică să împartă profiturile cu românii sărăciţi. Domnul Emil Boc, preşedintele Partidului Democrat observă că “privatizarea PETROM este cea mai proastă afacere făcută de statul român”, observaţie susţinută de cifrele publicate de un cotidian central care arată că din această afacere, într-o perioadă de numai un an, românii au pierdut venituri care depăşesc valoarea de 1 miliard de euro. Domnul Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor, se declară indignat, pur şi simplu, de “profiturile imorale” însuşite de companiile petroliere, asigurându-ne că nu este decât o chestiune de timp până când domnia sa va pune în practică mecanismele prin care aceste profituri vor “distribuite” către populaţie.

Câteva precizări se impun în legătură cu acest subiect.

În primul rând, statul român postdecembrist nu a făcut şi nu va face “privatizări”. Nici reuşite, nici nereuşite. El a privatizat o singură dată , prin legea 15/1990, întregul capital creat de români de-a lungul istoriei, când a trecut acest capital din proprietatea “comună” a cetăţenilor ţării în proprietatea sa privată, fără să-i despăgubească, în vreun fel, pe adevăraţii proprietari, pe cetăţenii României. De atunci, el vinde capital, nu privatizează. Nu poţi privatiza ceva care-i privat. Nu poţi albi albul. În ceea ce priveşte profiturile “imorale”, la care se referă domnul Vlădescu, este cât se poate de limpede că acestea se “culeg” nu numai de pe urma capitalului utilizat în prelucrarea petrolului, în distribuţia gazelor şi a curentului electric, ci şi de pe urma celui utilizat in siderurgie, în industria constructoare de maşini, în comerţ, în bănci - în toate sectoarele economice în care au fost investite economiile românilor făcute de-a lungul istoriei.

Aceste profituri nu sunt, însă, “imorale” pentru că sunt mari, aşa cum încearcă să ne convingă cei care ne spun că “austriecii rămân în final cu un profit net de 80%”. Putea să fie şi de 200%, şi de 1000%, cu condiţia ca ele să fi fost realizate cu capitalul creat de actualii proprietari, cu condiţia ca ele să fi fost obţinute în condiţii de moralitate economică, prin producţia şi comercializarea de bunuri şi servicii pe o piaţă concurenţială. Ori, profiturile obţinute de actualii proprietari ai fostelor întreprinderi socialiste “de stat” din România sunt imorale la pătrat. În primul rând, ele sunt imorale pentru că sunt obţinute cu capitaluri care au fost achiziţionate de la satul român la preţuri de zeci şi sute de ori mai mici decât valoare lor reală. Aceste profituri nu provin din valoarea nouă, creată de actualii proprietari, ci din valoarea trecută, creată de cetăţenii români înainte de 1989, confiscată de statul român în 1990 şi vândută, apoi, actualilor proprietari prin “privatizare”. Profiturile în cauză sunt imorale, în al doilea rând, pentru că sunt obţinute în condiţii de monopol care, în lipsa concurenţei, permit practicarea de preţuri impuse de producătorul unic, sau de către câţiva producători cartelaţi. Pe această cale, a preţurilor de monopol, o bună parte din valoarea nou creată de cetăţenii ţării este şi va continua să fie redistribuită în favoarea celor împroprietăriţi prin “privatizări”.

La originea “profiturilor imorale” nu se află prostia, ignoranţa, incompetenţa guvernanţilor, aşa cum vrea să ne sugereze domnul Boc, ci acte criminale, premeditate, săvârşite cu profesionalism şi sânge rece, prin care guvernanţii i-au deposedat pe cetăţeni de capitalul acumulat de aceştia până în 1989 şi l-au vândut pe nimic în schimbul şpăgii şi al cuceririi şi păstrării puterii politice, pe care au folosit-o ca să-şi însuşească şi ei o parte din capitalul trecut din proprietatea comună a cetăţenilor în proprietatea privată a statului.

Soluţia eradicării profiturilor “imorale” nu o reprezintă “responsabilizarea” socială a proprietarilor acestor profituri. Cetăţenii României nu au nevoie să primească pomană de la cei care i-au deposedat de propria lor avuţie, sau care au fost complici la această deposedare. Românii au nevoie şi sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi pentru avuţia care le-a fost furată de statul român prin Legea 15/1990. Ei au nevoie şi sunt îndreptăţiţi să fie lăsaţi să-şi construiască o economie democratică, care să genereze numai profituri morale, obţinute prin muncă, inovaţie şi economisire, prin producţia şi comercializarea de bunuri şi servicii pe o piaţă concurenţială.

[Bursa-15.05.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : SALARII ŞI INFLAŢIE

Împinşi de numărul tot mai mare de români nemulţumiţi de veniturile obţinute sub forma salariilor, liderii de sindicat de la CNSLR - Frăţia au organizat pe 9 mai, a.c., la Bucureşti, un miting la care au participat circa 15.000 de sindicalişti, având ca principală revendicare creşterea salariului minim pe economie.

Câţiva dintre analiştii de serviciu ai oligarhiei patronale postdecembriste şi-au arătat colţii, ameninţând cu „consecinţele catastrofale“ pe care le-ar avea satisfacerea revendicării sindicaliştilor. Creşterea salariului minim, ne spun domnii analişti şcoliţi pe bursele acordate de profitorii “privatizărilor” postdecembriste, va avea ca efect reactivarea hiperinflaţiei, reducerea puterii de cumpărare a salariilor, dispariţia a sute de mii de locuri de muncă, scăderea competitivităţii exporturilor româneşti, creşterea deficitului de cont curent, punerea în pericol a integrării României în Uniunea Europeană. Pe scurt, un adevărat dezastru în toate componentele vieţii noastre economice şi sociale; un tablou care ar trebui să-i bage în sperieţi pe sindicaliştii neastâmpăraţi şi să justifice orice eventuale represalii pe care guvernul şi patronatele le-ar putea lua împotriva oricăror încercări de schimbare a “noii ordini“ instituite de “reforma“ economică postdecembristă.

Care este adevărul? Adevărul este acela că astăzi, în anul 2006, salariul minim la români este de 330 RON, respectiv 100 de euro. La unguri, salariul minim este egal cu 400 de euro. De patru ori mai mult. În mod corespunzător, diferă şi salariile medii pe care le câştigă românii şi ungurii. În 1989, salariile medii în cele două ţări erau aproximativ egale, de circa 250 euro de astăzi. De atunci, la noi, salariile medii au scăzut la jumătate, la unguri au crescut de peste trei ori. În perioada 1990-2005, la unguri, salariile au crescut fără ca preţurile să o ia razna, să atingă nivelurile hiperinflaţiei. La noi, preţurile au cunoscut creşteri anuale de 200% şi chiar 300%, în timp ce salariile au scăzut continuu, ajungând acolo unde sunt acum, la nivelul celor din ţările bananiere. Dacă relaţia dintre preţuri şi salarii ar fi aceea pe care guvernanţii şi “analiştii“ lor de serviciu încearcă să ne-o vâre în cap, atunci, la noi, în România, scăderea salariilor ar fi trebuit să determine şi scăderea preţurilor. Ceea ce nu s-a întâmplat. Şi asta, pentru simplul motiv că nu creşterea salariilor determină creşterea preţurilor. Creşterea preţurilor este determinată de creşterea cantităţii de bani în circulaţie, peste nivelul cerut de numărul şi valoarea tranzacţiilor comerciale din economie. În economia românească postdecembristă nu creşterea salariilor a determinat creşterea preţurilor, ci invers, creşterea preţurilor a fost folosită ca instrument pentru scăderea salariilor.

În timp ce preţurile au fost umflate cu “pompa monetară“, salariile au fost “indexate subunitar“ reducându-li-se, treptat, dar continuu, puterea de cumpărare, proces care a avut ca efect nu numai sărăcirea celor ce-şi câştigă existenţa din muncă, ci şi multe alte efecte “colaterale“, componente naturale ale “reformei“ economice postdecembriste. Reducerea puterii de cumpărare a salariilor a determinat restrângerea cererii, împingând, astfel, la subutilizarea capacităţilor de producţie, la creşterea costurilor fixe, la falimentarea agenţilor economici şi aducerea lor în stare de a li se vinde capitalul pe nimic, la distrugerea a milioane de locuri de muncă, la dezrădăcinarea a milioane de români care-şi caută locuri de muncă în alte ţări, la părăsirea ţării de către forţa de muncă ce mai calificată, la slăbirea competitivităţii economiei româneşti, la deteriorarea balanţei comerciale şi de plăţi, la întreaga mizerie materială şi morală care ne înconjoară.

Prin manipularea machiavelică a relaţiei dintre salarii şi profituri cu ajutorul inflaţiei, adică al banilor, guvernanţii României postdecembriste au cancerizat ambii centri vitali ai sistemului economic naţional: forţa de muncă şi capitalul. Forţa de muncă este atât de prost plătită, încât refuză să mai participe la viaţa sistemului, caută orice cale pentru a-l părăsi. Capitalul nu provine din avuţie creată de proprietarii săi, ci din avuţia creată de alţii, dar însuşită prin hoţie şi înşelăciune. Nefiind obţinut prin muncă, el nu este “pus la muncă”, nu este utilizat pentru producţia de bunuri şi servicii, ci este “metamorfozat” în bunuri de consum - vile, maşini de lux - sau transferat în afara ţării.

Corectarea raportului dintre salarii şi profituri, prin creşterea salariului minim, este unul dintre cei mai importanţi paşi pe care trebuie să-i facem în direcţia construcţiei unei economii democratice, concurenţiale şi performante. Aşa cum voi demonstra în următoarea mea intervenţie, acest pas va deveni obligatoriu odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.

[Bursa-22.05.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : SALARII ŞI INTEGRARE

În numărul trecut am promis că voi încerca să demonstrez că integrarea României în Uniunea Europeană va determina creşterea substanţială a salariilor românilor, astfel încât aceste salarii să se apropie repede de media salariilor câştigate de cetăţenii celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene.

Iată pe ce mă bazez făcând această afirmaţie:

În prezent, salariul mediu al românilor este de aproape 5 ori mai mic decât media ţărilor membre ale Uniunii Europene şi de 10 ori mai mic decât media ţărilor avansate ale Uniunii. Este de 5 ori mai puţin productivă munca românilor decât media UE şi de 10 ori mai puţin productivă decât cea a ţărilor avansate ale Uniunii Europene? Nu. Categoric, nu. PIB-ul României este de 4,3 ori mai mic decât cel al Franţei, însă salariul mediu al românilor este de 11 ori mai mic decât cel al francezilor. PIB-ul României este de 2,8 ori mai mic decât cel al Sloveniei, dar salariile românilor sunt de 6 ori mai mici decât cele ale slovenilor. Cum, oriunde şi oricând, PIB-ul se împarte în salarii şi profituri, cifrele de mai sus ne arată că, în comparaţie cu Franţa şi Slovenia, pe care le-am dat ca exemple, în România, salariaţii primesc o parte mult mai mică din PIB decât colegii lor francezi şi sloveni, ceea ce este totuna cu a spune că proprietarii de capital din România - mai mulţi străini decât români - îşi însuşesc o parte mult mai are din PIB decât colegii lor din Franţa şi Slovenia. La această situaţie s-a ajuns ca urmare a reducerii continue a puterii de cumpărare a salariilor românilor din cauza inflaţiei şi a indexării subunitare a salariilor, diminuarea salariilor fiind utilizată, la rândul ei, ca mijloc pentru contractarea cererii, pentru creşterea costurilor, pentru falimentarea agenţilor economici cu capital de stat şi, în final, pentru “privatizări”, adică pentru însuşirea capitalului acestor agenţi economici la preţuri de nimic.

Odată însuşite, aceste capitaluri au început să fie revândute la preţuri de câteva ori mai mari decât cele cu care fuseseră cumpărate, diferenţa transformându-se în profituri astronomice. În afară de efectele menţionate, foarfeca inflaţiei a avut, astfel, ca urmare şi deteriorarea raportului dintre salarii şi profituri, reflectată în reducerea ponderii salariilor în PIB şi creşterea corespunzătoare a profiturilor. În România anului 2006, rata profitului, adică raportul dintre valoarea profiturilor şi valoarea capitalurilor investite este de zeci de ori mai mare decât aceea din ţările UE. Exemplul cel mai apropiat ni-l dă PETROM-ul, care a fost cumpărat cu 600 milioane de euro şi a înregistrat în primul trimestru al acestui an un profit de aproape 250 milioane de ero, ceea ce înseamnă un miliard de euro într-un an, adică o rată a profitului de 170% pe an, în condiţiile în care în ţările Uniunii Europene, o rată anuală a profitului de 17% este considerată foarte bună.

La data integrării României în UE, “privatizările” vor fi cam terminate. Proprietarii de capital care vor acţiona pe teritoriul României, străini, sau autohtoni, nu vor mai putea să-şi sporească avuţia “cumpărând” capital de la statul român, ci vor trebui să acumuleze capital muncind, adică obţinând profit în condiţii de concurenţă, pe piaţă. Proprietarii de capital străin nu vor mai veni în România ca să “înşface” capital prin “privatizări”, ci, atraşi de nivelul scăzut al salariilor, vor aduce, în sfârşit, capital real, capacităţi de producţie, cu care vor realiza bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru consumatori, la preţuri care să le asigure obţinerea de profituri curate, “muncite”. Pentru a opri forţa de muncă să părăsească România, în căutarea unor salarii mai mari, proprietarii de capital din România, străini, sau autohtoni, vor fi obligaţi să-şi reducă, însă, rata profiturilor, de la nivelele de 170-200%, la nivele “compatibile” cu cele din UE, adică la nivele de 17-20%, sporind, în mod corespunzător, salariile. Integrarea României la UE va schimba radical şi rolul sindicatelor şi patronatelor în economie şi în societate, în sensul alinierii comportamentului acestora la nivelul standardelor din ţările UE, unde au ca scop nu îmbogăţirea personală pe seama salariaţilor, ci susţinerea unui raport echitabil şi eficient între salarii şi profituri, ca temelie a unei creşteri economice durabile, benefică şi pentru proprietarii capitalului şi pentru proprietarii forţei de muncă.

[Bursa,-29.05.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : PARABOLA FOTBALULUI ŞI A INFLAŢIEI

Preocupat să estompeze, eventual, să azvârle în gaura neagră a istoriei, rolul nefast pe care l-au jucat domnia sa şi Banca Naţională a României (BNR) în distrugerea şi jefuirea capitalului naţional al românilor, domnul Mugur Isărescu, guvernator pe viaţă al BNR, iese, din când în când la rampă, pentru a ne semnala eforturile neostoite făcute de instituţia pe care o conduce pentru stârpirea inflaţiei, respectiv pentru menţinerea preţurilor în stare de docilă stabilitate. Talentat multilateral, domnul guvernator face nu numi politică, ci şi literatură. Iată-l, recent, oferindu-ne o imagine artistică de toată frumuseţea în discursul ţinut cu ocazia seminarului economic “Inflaţia încotro?”, organizat de Fin-media. Procedeele artistice utilizate de finanţistul prozator sunt comparaţia şi parabola. Banca Naţională a României ne este prezentată ca un “portar” al unei echipe de fotbal care trebuie să-şi facă treaba, “să apere stabilitatea preţurilor”, chiar dacă “cei de la mijlocul terenului sau din apărare” nu joacă prea bine. În imaginaţia domnului guvernator, “cei de la mijlocul terenului sau din apărare” sunt, aţi ghicit, membrii guvernului. Mai departe, marele nostru artist ne spune că ar putea exista o soluţie pentru cazul în care “jucătorii de câmp” nu fac faţă jocului. Soluţia miraculoasă sugerată, cu mare subtilitate, de primul bancher al ţării, ar fi aceea de a cere “ajutorul arbitrului, adică Uniunii Europene, să treacă rapid la lovituri de la 11 metri”.

Domnul Isărescu ne prezintă demnitarii BNR şi pe cei ai Guvernului ca fiind o “echipă”, care ar avea unul şi acelaşi scop: apărarea stabilităţii preţurilor. Ori, realitatea este alta. Numai BNR are, prin lege, puterea şi obligaţia de a apăra stabilitatea preţurilor, de a emite monedă, de a menţine în circulaţie acea cantitate de bani care să nu permită declanşarea şi întreţinerea inflaţiei, a creşterii artificiale a preţurilor.

Guvernul are, prin lege, alte responsabilităţi. Guvernul poate face multe, şi bune şi rele, dar nu poate declanşa şi întreţine inflaţia. El poate creşte salariile angajaţilor săi, ale “bugetarilor”, dar prin aceasta nu generează inflaţie, ci produce numai o redistribuire a veniturilor, de la cetăţenii care nu sunt salariaţi ai statului către cei care au această calitate. Guvernul poate creşte taxele şi impozitele, dar nici prin această măsură nu generează inflaţie, ci tot o redistribuire a veniturilor, de la unele categorii de cetăţeni către altele. Guvernul poate creşte preţurile la serviciile publice pe care el le furnizează cetăţenilor, măsură care are ca efect tot redistribuirea veniturilor, nu inflaţie, nu “creşterea rapidă, continuă şi pentru o îndelungată perioadă a tuturor preţurilor” (vezi H. Frisch în “Teorii ale inflaţiei”). Asta o pot face numai banii, cantitatea de bani în circulaţie mai mare decât este necesară pentru schimbul mărfurilor din economie. A existat, într-adevăr, o etapă a istoriei noastre postdecembriste în care BNR şi Guvernul României, de fapt, întregul stat român, au acţionat ca o echipă. Scopul comun urmărit de aceşti “jucători” nu l-a constituit, însă, “apărarea stabilităţi preţurilor”, ci, dimpotrivă, instabilitatea preţurilor, inflaţia, cu ajutorul căreia au fost înfăptuite distrugerea şi jefuirea veniturilor şi capitalurilor acumulate de români înainte şi după 1989.

Scopul a fost comun, contribuţiile “jucătorilor” au fost conforme cu “calificarea” fiecăruia. BNR a declanşat inflaţia, Guvernul s-a auto-împroprietărit cu capitalul acumulat în proprietatea comună a tuturor cetăţenilor, s-a folosit de inflaţie pentru a indexa subunitar salariile, pentru a contracta cererea, pentru a falimenta, astfel, întreprinderile trecute în proprietatea statului, pentru a fi vândute pe nimic. Efectele “colaterale” ale jocului practicat de “echipa” BNR - Guvern: înstrăinarea celei mai mari părţi a avuţiei naţionale, distrugerea a milioane de locuri de muncă, aducerea salariilor românilor la nivelul celor din ţările lumii a treia, dezrădăcinarea a milioane de români, ajunşi pribegi prin ţări străine, în căutare de locuri de muncă, aducerea naţiunii române în cea mai grea situaţie economică, socială şi morală din istoria sa modernă. Acesta este “rolul” real jucat de BNR în istoria recentă a economiei şi societăţii româneşti, nu cel cu care vrea să ne aburească domnul Mugur Isărescu, cu parabola sa despre fotbal şi inflaţie. Nu Uniunea Europeană este “arbitrul” care trebuie să îi sancţioneze pe cei vinovaţi de inflaţie şi de toate consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra României postdecembriste, ci naţiunea română însăşi. Ea va fi în măsură să-şi exercite acest atribut atunci când îşi va recâştiga suveranitatea furată.

[Bursa-05.06.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : BOOM-UL IMOBILIAR

“Citiţi ziarele! Aproape că nu e zi în care să nu scrie despre un nou proiect imobiliar, un centru comercial, o clădire de birouri, sau un complex rezidenţial... Construcţiile devin noua locomotivă a economiei româneşti... Creşterea din domeniul imobiliar este semnul cel mai clar al dezvoltării explozive a clasei de mijloc.“

Afirmaţiile de mai sus fac parte dintr-un articol publicat, recent, de către domnul Ionuţ Popescu, fost ministru al finanţelor noastre publice. Citirea lor mi-a adus, imediat, în minte articolele triumfaliste scrise cu o jumătate de secol în urmă de către Silviu Brucan, “bunicul” domnului Ionuţ Popescu în ale manipulării informaţionale. Între “scrierile” celor doi există şi asemănări, dar şi deosebiri. Domnul Brucan ridica în slăvi avântul pe care îl luaseră, la acea vreme, în România comunistă, construcţiile industriale, de transporturi, etc., semn al dezvoltării “explozive” a clasei muncitoare, în numele căreia şi pentru exploatarea căreia fusese instaurată dictatura clicii trădătoare adusă la conducerea ţării de către tancurile sovietice. Domnul Popescu este ”fascinat" de avântul pe care îl cunosc în România postcomunistă tot ”construcţiile”, dar nu cele industriale, sau de transporturi, de căi ferate şi şosele, total absente, ci cele comerciale, de birouri şi ”complexe rezidenţiale”, noţiune în spatele căreia domnul ex-ministru ascunde construcţia de vile de lux. În ”viziunea” domnului Popescu, avântul acestor construcţii reprezintă un semn al dezvoltării ”explozive” a clasei mijlocii, în numele căreia a fost instaurată dictatura clicii trădătoare adusă la conducerea ţării prin lovitura de sat din decembrie 1989. Pornind de la un fapt real, avântul construcţiilor industriale, domnul Brucan manipula prin omisiune, el ”uitând” să le spună celor manipulaţi că acele construcţii erau realizate pe terenurile furate de către statul comunist de la cetăţenii României, că acele construcţii erau ridicate pentru a produce beneficii nu pentru clasa muncitoare , ci pentru clica activiştilor de partid şi de stat.

Pornid tot de la un fapt real, avântul construcţiilor de vile, birouri şi hipermarketuri, domnul Popescu manipulează şi el, tot prin omisiune. El ”uită” să spună celor pe care şi-a propus să-i manipuleze foarte multe adevăruri care se ascund în spatele acestor ”construcţii”. Construcţiile de vile, de complexe comerciale şi administrative se realizează pe terenuri furate de statul român postdecembrist de la cetăţenii României şi vândute, apoi, la preţuri de nimic, contra mită şi şpagă, prin aşa-zisele privatizări. Aceste construcţii nu au nimic de-a face cu clasa mijlocie, pe care guvernanţii români ne-o tot arată la capătul tunelului tranziţiei, dar care refuză, cu încăpăţânare, să devină o realitate a societăţii româneşti. Banii cu care sunt construite vilele de lux, zgârie-norii administrativi şi complexe comerciale kilometrice nu provin din veniturile economisite de actuala clasă mijlocie românească. Aceasta este atât de puţin numeroasă şi atât de săracă, încât, din economiile realizate de ea în ultimii 16 ani, la nivelul întregii ţări, cu greu s-ar putea construi un kilometru de autostradă.

Banii cu care este finanţat boom-ul imobiliar postdecembrist nu provin din veniturile create şi economisite de către proprietarii acestor imobile. Aceşti bani provin din capitalul acumulat de români până în 1989, transformat în fond de consum (vile), prin vânzarea lui ca fier vechi, sau metamorfozat tot în fond de consum (vile), prin vânzarea lui contra mită şi şpagă. Aceşti bani provin, apoi, din veniturile bugetare, ”sifonate” în conturile clientelei guvernamentale şi utilizate pentru construcţia de vile şi palate administrative. O sursă importantă a banilor cu care este finanţat boom-ul imobiliar o reprezintă capitalul străin. Acesta lipseşte aproape complet în sectorul industrial, agricol, al transporturilor, sau al serviciilor productive, fiind, însă, prezent masiv în finanţarea complexelor comerciale şi administrative (birouri). Capitalul străin participă atât la finanţarea construcţiei complexelor comerciale, cât şi, mai ales, prin intermediul creditelor în valută, la finanţarea cumpărării bunurilor comercializate în aceste complexe, bunuri care provin din importuri, din ţările de unde vine şi capitalul ”imobiliar”. În felul acesta, boom-ul imobiliar îşi aduce, din plin, contribuţia la deteriorarea ”explozivă” a balanţei comerciale şi de plăţi a ţării.

În zgârie-norii administrativi, care-i ”excită” privirea domnului ministru Ionuţ Popescu, nu există locuri de muncă în care românii să conceapă noi produse şi tehnologii, noi strategii de marketing, sau financiare, care să contribuie la creşterea competitivităţii economiei româneşti. În aceste birouri nu se creează avuţie. În ele se ”tranzacţionează”, se ”speculează”, se fac ”afaceri” cu capitalul creat de români înainte şi după 1989. Boom-ul imobiliar postdecembrist nu este o consecinţă firească a unei dezvoltări sănătoase a economiei româneşti. Dimpotrivă, el este consecinţa şi expresia caracterului parazitar al economiei oligarhice postdecembriste şi un factor care contribuie la ”consolidarea” acestui caracter parazitar.

[Bursa, 12.06.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : AFIRMAŢII CARE ÎNGHEAŢĂ APELE

Într-un articol publicat recent, domnul Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României (BNR), îşi propune să ne atragă atenţia asupra stării actuale a economiei româneşti şi asupra problemelor cu care această economie urmează să se confrunte în procesul integrării sale în economia Uniunii Europene (UE). Concluzia la care ajunge domnul consilier este aceea că economia românească nu stă prea bine la capitolul competitivitate. Lipsa de performanţă şi competitivitate a economiei noastre s-ar datora... lipsei de concurenţă, care, la rândul ei, îşi are cauza în faptul că “reforma ce avea să pună pe rol concurenţa s-a oprit în faţa porţilor întreprinderilor”. Mai departe, analiza domnului consilier continuă cu o logică cu care domnia sa ne-a obişnuit. Reforma fiind “oprită” la porţile întreprinderilor, înăuntrul acestora, al întreprinderilor, directorii şi-au făcut de cap, au pus preţuri mari la produsele fabricate, “care să acopere costuri exagerate, în timp ce oferta lor de mărfuri a rămas restrânsă”, au făcut să crească cererea solvabilă mai repede decât oferta, “în primul rând fiindcă salariile, deşi neîndestulătoare, au înaintat mai repede decât productivitatea muncii”. Mai pe scurt şi mai pe înţelesul nostru, al muritorilor de rând, vom avea probleme cu integrarea în UE, printre altele, şi datorită faptului că, la noi, nişte directori incompetenţi şi iresponsabili au ţinut reforma la porţile întreprinderilor, au sporit într-una salariile, fără să crească şi producţia.

Care este adevărul? Adevărul este că, în anul 2004, Prodsul Intern Brut (PIB-ul) al României a fost egal cu suma de 54,5 miliarde echivalent euro, faţă de 57,3 miliarde echivalent euro, în anul 1990. Numărul populaţiei ocupate a scăzut de la 10.840 mii, în 1990, la 9.158 mii, în 2004. Aceasta înseamnă că productivitatea muncii, exprimată ca raport între valoarea PIB-ului şi numărul populaţiei ocupate, a crescut de la 5.255 euro pe persoană ocupată, în 1990, la 5.951 euro pe persoană ocupată, în 2004. În perioada 1990-2004, în România, productivitatea muncii a crescut cu 13,9%. În aceeaşi perioadă, 1990-2004, salariul mediu net a scăzut de la 222 echivalent euro pe lună, în 1990, la 147 echivalent euro, în anul 2004. Avem o scădere de 34%. Iată că cifrele statistice, seci, dar greu de contestat, ne arată că, în România celor 16 ani de “reformă”, în timp ce productivitatea muncii a crescut, fie şi numai cu 13,9%, într-un deceniu şi jumătate, salariile au scăzut cu mai mult de o treime faţă de cele existente la debutul “reformei”.

Iată de ce am spus în titlul acestui articol că afirmaţiile domnului Vasilescu îngheaţă apele. Este adevărat că avem o economie necompetitivă, neperformantă, neconcurenţială. Aceste “calităţi” ale actualei noastre economii nu se datorează, însă, faptului că “reforma” s-a “oprit la porţile întreprinderilor” şi nici faptului că salariile “au înaintat mai repede decât productivitate muncii”. Lucrurile stau exact pe dos. “Reforma" a intrat pe uşile larg deschise ale întreprinderilor, lăsate fără pază şi fără stăpân, a pătruns în toate fibrele acestora, le-a lăsat fără capitaluri, fără forţă de muncă, le-a supt vlaga, le-a scos la mezat şi le-a vândut pe nimic “investitorilor strategici", prin “negocieri directe”, determinând o concentrare aberantă a proprietăţii asupra capitalului, temelia economiei oligarhice. Ori, economia oligarhică este, prin definiţie, una lipsită de concurenţă, una în care preţurile sunt stabilite după bunul plac al oligarhilor şi nu prin mecanismele competitive ale pieţei, lucru valabil şi pentru preţul forţei de muncă, pentru salarii. Oligarhizând economia, “reforma” a determinat reducerea drastică a salariilor şi creşterea corespunzătoare a profiturilor, creştere obţinută prin manipularea celorlalte preţuri. Numai că există legităţi profunde ale vieţii economice, legităţi care-i scapă domnului Vasilescu. Una dintre aceste legităţi priveşte relaţia dintre dinamica salariului şi ce a productivităţii: când salariul scade sub o anumită limită, creşterea productivităţii muncii se apropie, implacabil, de cifra zero. Economia românească a anului 2006 nu este una compatibilă cu aceea pe care o are Uniunea Europeană. Integrarea economiei româneşti în economia UE nu va putea fi realizată prin continuarea, aprofundarea, sau accelerarea “reformei” pe care am aplicat-o după 1989, ci prin oprirea cestui proces sinucigaş şi începerea construirii unei alte economii româneşti: una concurenţială şi competitivă.

[Bursa-19.06.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : NU, DOMNULE PREŞEDINTE!

Categoric, nu! Nu aveţi dreptate nici atunci când definiţi şi ierarhizaţi priorităţile cu care se confruntă naţiunea română în acest moment al istoriei sale, nici atunci când definiţi soluţiile la care ar trebui să apelăm pentru a reduce decalajele care ne despart de naţiunile civilizate ale Europei. România are un sistem dezastruos de educaţie, un sistem criminal de servicii medicale, o agricultură falimentară şi o justiţie lamentabilă. Calitatea acestor servicii publice pe care statul român este obligat să le furnizeze cetăţenilor săi nu este “în declin”, cum spuneţi dumneavoastră, eufemistic, în recentul discurs ţinut în faţa Parlamentului ţării. Ele sunt în plin dezastru, în plină descompunere.

Cele patru servicii publice asupra cărora v-aţi oprit în discursul menţionat - educaţie, sănătate, justiţie, dezvoltare rurală - sunt componente şi rezultate ale politicii, ale activităţii desfăşurate de guvernanţi, de statul român pentru cetăţenii săi. Calitatea lor nu este determinată de forţe supranaturale şi nu va fi determinată nici de aderarea României la Uniunea Europeană, nici de fondurile pe care le vom primi de la UE. Calitatea acestor servicii a fost, este şi va fi determinată şi după aderarea României la UE de calitatea unei alte componente a politicii, a unui alt serviciu pe care statul român este obligat, prin Constituţie, să-l furnizeze cetăţenilor săi. Este vorba de politica economică. Trenul merge, adică funcţionează, numai dacă funcţionează locomotiva. Calitatea funcţionării locomotivei reprezintă prima “prioritate” pentru punerea în mişcare şi pentru viteza şi siguranţa (calitatea) cu care circulă trenul. Nu vagoanele şi nici conductorul. Aceste componente au, fiecare, un „rol“ în asigurarea mersului trenului, dar nu unul “prioritar”.

Avem un sistem de învăţământ neperformant pentru că am construit o economie neperformantă, una în care prosperitatea se obţine prin hoţie şi înşelăciune, nu prin muncă, inovaţie şi economisire. De ce să înveţe elevul dacă “vede” la televizor că sunt prosperi analfabeţii? De ce să se străduiască un medic să devină şi să se comporte ca un adevărat profesionist dacă „vede“ că din profesie nu câştigă mai nimic, în timp ce prin înrolarea într-un partid poate ajunge să facă afaceri cu statul, devenind, repede, miliardar? Aceeaşi întrebare şi pentru magistrat. Cu ce să facă performanţă ţăranul român, dacă în 1990 a fost deposedat de către stat de tot capitalul acumulat de el şi de ai lui în întreaga lor existenţă?

Nu, domnule Preşedinte! Nu aveţi dreptate nici atunci când afirmaţi că “cea mai mare provocare în România în următoarele luni este declanşarea imediată a procesului de modernizare a instituţiilor statului şi creşterea capacităţii de administrare”. Formal, organizatoric şi structural, instituţiile statului român sunt ultramoderne. Avem şi vicepremieri, şi agenţii, şi autorităţi, şi IT şi girofaruri, şi sepepişti. Toate “modernităţile”. Nu de “modernizarea" instituţiilor este nevoie, ci de schimbarea scopului pentru care ele există şi funcţionează. Din 1990 încoace, instituţiile statului român funcţionează ca instrumente de jefuire a cetăţeanului. Ele trebuie transformate, imediat, în instrumente de slujire a cetăţeanului.

Nu, domnule Preşedinte! Nu aveţi dreptate nici atunci când faceţi propunerea “îndrăzneaţă” ca România să mai angajeze o datorie externă de 30 de miliarde de euro. Avem, deja, o datorie de peste 20 de miliarde de euro. Din cauza ei, serviciul datoriei externe, adică plăţile anuale reprezentând rambursarea împrumuturilor şi a dobânzilor aferente, în ultimii ani, a depăşit valoarea cheltuielilor pe care statul român le-a făcut pentru educaţie. Dacă nu aveam datoria, aveam de două ori mai mulţi bani pentru educaţie, sau pentru sănătate, sau pentru agricultură. Nu, domnule Preşedinte! Nu creşterea datoriei externe reprezintă soluţia relansării naţiunii române pe drumul prosperităţii, a reducerii decalajelor care ne despart de lumea civilizată, ci construirea unei economii democratice, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire. Nu cu banii împrumutaţi au ajuns nemţii şi japonezii la bunăstare, ci cu munca lor, cu creierele lor şi cu capitalul economisit de ei, din veniturile lor. În 6 ani, cu o economie românească democratică competitivă şi performantă, putem genera, suplimentar, nu 30 de miliarde de euro, ci de trei ori pe atât. Prin funcţia pe care o ocupaţi, aveţi şansa să preluaţi comanda acestei construcţii, una cu adevărat “îndrăzneaţă”.

[Bursa-26.06.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : FILOZOFIE ŞI TEHNICĂ FISCALĂ

În ultimul timp, în mai multe publicaţii româneşti, domnii “analişti” în ale economiei au pornit o adevărată ceartă legată de contribuţiile sociale, adică de modul în care se constituie fondurile de asigurare de bătrâneţe (pensii), de sănătate şi de şomaj. La originea discordiei se pare a se afla o afirmaţie a domnului Sebatian Vlădescu, care, întrebat fiind dacă i se pare normal ca angajatorul să plătească contribuţii sociale mai mari decât angajatul, a răspuns că “nu-i vorba că plăteşte cineva în locul cuiva, ci de o sumă de bani care reprezintă costurile cu forţa de muncă într-o companie”. Că le plăteşte compania sau angajatul “e o chestie de tehnică de plată”, ar fi conchis domnul ministru. Din cauza acestei afirmaţii, domnul Vlădescu este pus la zid, este etichetat ca fiind un birocrat, un trădător al “culturii” economice liberale, cu “o mentalitate de contabil de SRL” şi nu una “de vizionar care să facă politica fiscală să asigure bunăstarea peste generaţii”.

Disputa dintre domnul Vlădescu şi criticii săi porneşte de la faptul că, în România, în prezent, ca şi în ultimii 16 ani, fondurile de asigurare menţionate - pentru pensii, sănătate, şomaj - ar fi alimentate mai mult de angajatori decât de către cei asiguraţi, de către beneficiarii acestor fonduri, adică de către salariaţi. În prezent, pentru asigurările sociale (pensii), angajatorul plăteşte o contribuţie egală cu o sumă reprezentând 20,50% din valoarea salariului plătit angajatului, în timp ce angajatul contribuie cu 9,50% din salariul său. La sănătate, contribuţia angajatorului este de 7,00%, iar a salariatului este de 6,50%, ambele procente fiind aplicate tot la valoarea salariului angajatului. La fondul de şomaj, angajatorul participă cu 2,50%, iar angajatul cu 1,00%, procentele fiind aplicate tot la salariul angajatului. Adunând procentele de mai sus, ajungem la concluzia că angajatorul plăteşte 30%, iar salariatul numai 17%.

“Criticii” domnului Vlădescu apreciază că raportul dintre cele două procente nu reprezintă “o chestie de tehnică de plată”, ci rezultatul unei “filozofii” economice, al unei anumite “culturi” economice, una care nu are nimic de-a face cu liberalismul, pe care, pasămite, l-ar reprezenta domnul Vlădescu, în calitatea sa de ministru liberal al finanţelor. În concepţia domnilor “critici”, procentul ridicat al participării angajatorului la constituirea diverselor fonduri de asigurare în beneficiul salariatului ar fi rezultatul aplicării unei politici fiscale de esenţă socialistă, asistenţială. Într-o economie liberală, ne spun domnii “analişti”, salariatul este un “jucător” economic care îşi poartă singur de grijă, se asigură singur, din propriul buzunar, şi pentru bătrâneţe (pensie), şi pentru sănătate, şi pentru situaţia în care şi-ar pierde locul de muncă (şomaj).

Personal, cred că nu are dreptate domnul Vlădescu, dar nu au dreptate nici criticii săi. Modul de constituire a fondurilor de asigurare care fac obiectul discuţiei nu este “o chestie de tehnică de calcul”, ci reprezintă o componentă fundamentală a politicii economice a statului, la baza căreia ar trebui să stea principiile doctrinare ale guvernanţilor. Faptul că, în prezent, în România, pe hârtie, angajatorul “plăteşte” de două ori mai mult decât angajatul pentru asigurarea acestuia, a angajatului, pentru bătrâneţe, boală şi şomaj, nu este rezultatul unei politici economice bazată pe principii doctrinare socialiste. Modul de constituire a fondurilor de asigurare pentru bătrâneţe, boală şi şomaj este o componentă intrinsecă a “reformei” postdecembriste, adică a sistemului legislativ, administrativ şi financiar prin care cetăţenii României au fost şi sunt jefuiţi de veniturile create de ei înainte şi după 1989.

În perioada 1948-1989, cetăţenii României au plătit contribuţii sociale, încasate de statul român şi investite în capitalul real (uzine, fabrici, construcţii, etc.) acumulat până în 1989. În 1990, statul român postdecembrist avea puterea şi obligaţia să calculeze exact contribuţia fiecărui cetăţean la fondul de asigurări sociale, să facă acest fond acţionar la societăţile comerciale, astfel încât fiecare cetăţean să fi putut avea propriile poliţe de asigurare, şi de bătrâneţe, şi de boală, şi de şomaj, plătite la zi. Statul român a preferat, însă, să confişte contribuţiile sociale plătite de români, aşa cum a făcut cu tot capitalul acumulat de români până în 1989. Tot statul român a avut puterea şi obligaţia să instituie un astfel de nivel al salariilor în care să fi fost incluse, de la început, din 1990, toate contribuţiile la fondurile de asigurare de bătrâneţe, de boală, de şomaj. Angajatorul, de stat, sau privat, nu ar mai fi trebuit să plătească nici o contribuţie la nici unul din fondurile de asigurare despre care vorbim.

Ceea ce trebuia şi putea fi făcut în 1990, poate fi şi trebuie făcut şi acum. Ce s-ar întâmpla dacă, începând cu ziua H, ora 0, toate cele 30 de procente plătite acum de angajator ar fi incluse în salariu, ca şi celelalte 17, şi plătite către cele trei fonduri de asigurare de către salariat? Ar fi mai multe consecinţe, printre care şi aceea că salariaţii români s-ar întreba de ce ei plătesc aproape 50% din veniturile lor pentru a se asigura împotriva bătrâneţii, a bolii şi a şomajului, adică un procent de câteva ori mai mare decât cel plătit de colegii lor din ţările civilizate, ţări în care statul nu funcţionează ca instrument de jefuire a cetăţenilor, ci ca instrument de apărare a avuţiei şi veniturilor acestora.

[Bursa, 03.07.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : PRAFUL DIN JURUL DEFICITULUI BUGETAR

După ce s-au lăudat câteva luni că prin marea “revoluţie fiscală” reprezentată de introducerea cotei unice de impozitare au obţinut o creştere atât de mare a veniturilor bugetare încât au redus deficitul bugetar la sub 1%, guvernanţii noştri s-au trezit din euforie şi s-au hotărât să rectifice bugetul şi să sporească deficitul acestuia de la 0,9% la 2,5%. De ce această schimbare bruscă de politică fiscală? De fapt, de înrăutăţire a unuia dintre indicatorii fundamentali ai funcţionării economiei naţionale. Cum era de aşteptat, explicaţia nu putea fi alta decât ... integrarea noastră în Uniunea Europeană. Integrarea europeană a fost transformată de către guvernanţi în explicaţia generală pentru toate aberaţiile pe care ei le pun în practică. Integrarea europeană este de vină că preţurile noastre sunt la nivelul celor din ţările avansate ale UE, în timp ce salariile noastre sunt de 10 ori mai mici. Integrarea europeană este vinovată pentru înstrăinarea celei mai mari părţi a capitalului naţional acumulat până în 1989. Integrarea europeană este de vină că am distrus milioane de locuri de muncă, urmarea fiind aceea că milioane de români lucrează în condiţii de sclavie prin ţări străine, în timp ce familiile li se destramă, iar copiii lor îngroaşă armata analfabeţilor şi drogaţilor.

Acum, guvernul nostru, “scrutând” viitorul mai apropiat şi mai îndepărtat al patriei, constată că “avionul” cu cele peste 30 de miliarde de euro care va să ne parvină de la UE nu are... teren potrivit pentru aterizare. “Pentru a atrage cât mai mulţi bani de la Uniunea Europeană în 2007”, ne spun domnii guvernanţi, “trebuie să deschidem cât mai multe proiecte de infrastructură în 2006”. Aţi văzut de ce trebuie să creştem deficitul bugetar? Ca să atragem fondurile de la UE.

Este bine de ştiut că nici un oficial al Uniunii Europene nu a pus vreodată nici unei ţări condiţia să mărească deficitul bugetar pentru a beneficia de fondurile structurale pe care Uniunea le pune la dispoziţia membrilor săi. UE pune, într-adevăr, condiţii membrilor săi. Aceste condiţii sunt menite să susţină creşterea economică sănătoasă, nu s-o împiedice. Ele înseamnă deficite bugetare reduse, sau inexistente, inflaţie redusă, sau zero, dobânzi reduse. Nu atragerea fondurilor europene prin “deschiderea” de proiecte de infrastructură finanţate de la bugetul de stat stă la baza deciziei guvernanţilor de a spori deficitul bugetar de la 0,9% la 2,5%. Acesta-i praful aruncat în ochii noştri. Dincolo de acest praf, se află circa 1,5 miliarde de euro care vor fi utilizaţi pentru reparaţia din toamna anului 2006 a străzilor şi şoselelor reparate în toamna anului 2005, sau la începutul primăverii lui 2006. Adică bani pentru comisioane, şpagă, mită, etc. Pentru ca praful să fie cât mai dens şi cele 1,5 miliarde de euro cât mai puţin vizibile, domnii guvernanţi declanşează şi o dezbatere “ştiinţifică” asupra problemei discutate, la care sunt invitaţi să-şi dea cu părerea cunoscuţi “analişti şi specialişti” din domeniu.

Din aceste păreri aflăm multe lucruri, cu excepţia unuia singur -adevărul. Aflăm, de exemplu, de la domnul Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, că “procesul de dezinflaţie este sub presiune şi acesta se confruntă cu un nivel ridicat, mai ales dacă cheltuielile guvernamentale vor creşte şi mai mult”. Oare aşa să fie, domnule guvernator? Să înlăturăm un pic praful şi să-l ajutăm pe cititorul nostru să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Deficitul bugetului de stat este diferenţa între volumul cheltuielilor făcute de stat şi volumul veniturilor pe care statul respectiv le-a “preluat” de la cetăţeni, prin impozite şi taxe, stabilite conform legii. Această diferenţă, adică deficitul bugetar, se acoperă printr-un împrumut. Statul se împrumută astăzi, urmând ca, din veniturile sale viitoare, să dea înapoi banii împrumutaţi, plus dobânda aferentă. În exemplul nostru, cele 1,5 miliarde de euro reprezintă economii ale cetăţenilor aflate în depozite la bănci. De acolo, de la bănci, ele pot fi împrumutate de cetăţeni şi utilizate pentru consum, sau pentru investiţii, pentru capitalizare. Utilizarea acestor bunuri de către cetăţeni nu are nici o influenţă asupra preţurilor, asupra inflaţiei. La fel stau lucrurile şi în cazul în care, în loc să fie împrumutaţi şi utilizaţi de către cetăţeni, aceiaşi bani sunt împrumutaţi şi utilizaţi de către stat. Avem acelaşi vânzător, aceeaşi ofertă (bunuri), aceeaşi cerere (cantitate de bani). Se schimbă numai cumpărătorul. Nici un factor care să modifice preţurile, nivelul inflaţiei. Nu preţurile sunt influenţate de aceste deficite bugetare, ci alte două lucruri. Primul îl reprezintă sărăcirea şi slăbirea statului, diminuarea veniturilor viitoare ale statului, a capacităţii acestuia de a furniza servicii cetăţenilor săi. Al doilea este sărăcirea cetăţenilor, prin diminuarea resurselor financiare la care aceştia ar putea avea acces pentru a-şi spori capitalurile, capacitatea de a produce bunuri şi servicii.

Acestea sunt adevărurile ascunse în spatele prafului creat de declaraţiile guvernanţilor despre deficitul bugetar.

[Bursa, 10.07.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : EROARE SAU MANIPULARE

Pentru a defini economia construită în România postdecembristă, politicienii noştri au avansat o mulţime de formulări. Menţionez câteva: capitalism sălbatic, capitalism de cumetrie, capitalism oligarhic, capitalism mafiotizat, capitalism de furat, etc. Recent, domnul analist Ilie Şerbănescu, fost ministru al reformei în guvernarea cederistă, iese la rampă cu conceptul de “capitalism de cadou”, într-un articol intitulat “Există şi români fericiţi: capitaliştii de cadou”. În prezentarea conceptului de “capitalism de cadou”, domnul analist porneşte de la Fondurile Proprietăţii Private (FPP-uri), transformate, ulterior, în Societăţi de Investiţii Financiare (SIF-uri). Acestea, ne spune domnul ex-ministru reformator, ar fi fost nişte “structuri inventate pentru intermedierea transferurilor către populaţie a proprietăţii prevăzute a intra gratuit în posesia acesteia (a populaţiei - nota mea), prin înlocuirea cupoanelor primite cu acţiuni la întreprinderile de stat”. Trecerea capitalului din proprietatea comună în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, prin intermediul acestor “structuri inventate”, ar fi reprezentat, nici mai mult nici mai puţin, decât apariţia capitalismului de cadou în România postdecembristă, “ceva mai rău decât capitalismul de furat, pentru că cei care au furat măcar s-au străduit cu ceva, dar cei are au devenit capitalişti din cadou de la stat n-au făcut nimic altceva decât să le bage cineva în gură şi în buzunare”.

În continuarea articolului amintit, uitând de deosebirea pe care o face între “capitalismul de furat” şi “capitalismul de cadou”, deosebire pe care tocmai am prezentat-o, prin citare, domnul ex-ministru pune alături de proprietarii SIF-urilor şi pe miliardarii care şi-au însuşit banii Băncii Agricole şi Bancorex-ului, şi pe cei care şi-au însuşit banii din conturile întreprinderilor de comerţ exterior, şi pe cei care au cumpărat pe nimic fabrici, uzine şi bănci de la stat, şi pe cei care s-au îmbogăţit vânzând instituţiilor statului bunuri şi servicii la preţuri de sute de ori mai mari decât cele ale pieţei, şi pe cei care au făcut schimb de terenuri cu statul, dându-i statului terenuri de 10 euro pe mp şi luând de la stat terenuri de 1000 de euro pe mp, etc. Toţi aceştia sunt, ca şi proprietarii SIF-urilor, capitalişti de cadou. Ei au devenit capitalişti, adică proprietari de capital, primind cadouri de la stat. Asta afirmă un fost ministru al “reformei”.

Ne aflăm în faţa unei erori regretabile sau în faţa unei manipulări grosolane? Îl las pe cititor să-şi răspundă singur la această întrebare, aducându-i, totuşi, în atenţie, câteva precizări.

Întregul capital - uzine, fabrici, spaţii comerciale, bănci, etc. - acumulat până în 1989 de către cetăţenii României se afla în proprietatea “comună” a întregului popor, a tuturor cetăţenilor ţării, conform Constituţiei României, în vigoare până în decembrie 1991. Cea mai mare parte a acestui capital, peste 95%, fusese acumulată în perioada 1948-1989. Prin Legea 15/1990, fostele întreprinderi socialiste de stat, în patrimoniul cărora se afla capitalul menţionat mai sus, au fost “reorganizate” ca societăţi comerciale şi regii autonome.

Prin această lege, încălcând prevederile Constituţiei în vigoare, statul român s-a auto-împroprietărit cu 100% din capitalul regiilor şi cu 70% din capitalul societăţilor comerciale, restul de 30% din capitalul societăţilor comerciale urmând să fie distribuit către cele 6 milioane de familii de români. Până la urmă, în patrimoniul regiilor a ajuns 52% din capital, iar în cel al societăţilor comerciale 48%, deci cetăţenilor le-a rămas 14,4% din totalul capitalului acumulat până în 1989 (30% x 48%). Prin conceperea şi aplicarea premeditat defectuoasă a sistemului de schimbare a cupoanelor pe acţiuni, în final, în proprietatea cetăţenilor - la SIF-uri - a ajuns circa 3% din capitalul de care cetăţenii au fost deposedaţi prin Legea 15/1990. Deci, cele 6 milioane de familii de români nu au primit cadou nici un fel de capital. Lor li s-a recunoscut dreptul de proprietate numai asupra a 3% din capitalul acumulat din munca lor şi din veniturile create de ei. Ei au fost deposedaţi de restul de 97% din capitalul lor. Pentru ca cele 97 de procente să poată fi "făcute cadou”, adică să poată intra în proprietatea străinilor şi a guvernanţilor, a fost necesară aplicarea “reformei”, adică a sistemului legislativ, administrativ şi financiar de sărăcire a celor 6 milioane de familii de români, de falimentare a întreprinderilor de stat şi de “vânzare” a lor la preţuri de nimic.

Dacă în 1990, tot capitalul acumulat de români ar fi fost trecut din proprietatea lor comună în proprietatea lor privată, statul român nu ar fi avut de unde să dea capitaluri cadou. El nu ar mai fi avut nevoie de inflaţie ca să-şi falimenteze propriile întreprinderi. Fără inflaţie, PIB-ul ar fi crescut continuu, la fel şi salariile şi pensiile, ca şi profiturile pe care le-am fi încasat noi, cele 6 milioane de familii de români. Aceste profituri n-ar fi fost cadouri, ci recompense legitime pentru capitalul aflat, tot legitim, în proprietatea noastră privată. În ultimii 17 ani, nu am fi trăit în capitalismul sălbatic. Nici în cel de cadou, sau de cumetrie, sau de furat, sau oligarhic. Am fi trăit, bine, în capitalismul democratic, acolo unde, mai devreme sau mai târziu, tot o să ajungem. În pofida tuturor erorilor şi/sau manipulărilor de care am avut şi vom avea parte în legătură cu drepturile noastre de proprietate asupra resurselor naturale ale ţării şi asupra capitalurilor acumulate din munca noastră.

[Bursa-17.07.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : O, VARUJANE, CÂT DE DARNIC EŞTI!

Am avut prilejul, în acest colţ de ziar, să arăt că Fondul Proprietatea reprezintă cea mai sofisticată inginerie financiară concepută de guvernanţii postdecembrişti ai României pentru jefuirea cetăţenilor acestei ţări. Nu neapărat cea mai importantă, dar, cu siguranţă, cea mai sofisticată şi cea mai neruşinată componentă a tranziţiei economiei româneşti de la comunismul multilateral dezvoltat la capitalismul deplin mafiotizat. Deci, prin Legea 18/1990 şi altele care i-au urmat, aproape toate terenurile şi clădirile confiscate de statul comunist fie au fost redate foştilor proprietari, fie foştii proprietari au fost despăgubiţi, în cazurile în care imobilele confiscate nu mai existau la data adoptării legii de retrocedare-despăgubire. Rămăsese nerezolvată situaţia imobilelor confiscate de statul comunist, dar vândute de statul postdecembrist către chiriaşii imobilelor în cauză, aceştia nefiind alţii decât guvernanţii cu care ne-am pricopsit în urma loviturii de stat din decembrie 1989. Domnii guvernanţi postdecembrişti au făcut legea de asemenea manieră încât ei au putut să cumpere aceste imobile de lux şi amplasate în cele mai bune zone ale oraşelor ţării - vezi cartierul Primăverii din Capitală - la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lor de piaţă. Ei au ştiut de la început şi ştiu şi acum că au fost cumpărători de rea credinţă. Când au cumpărat vilele ei ştiau că acestea fuseseră furate de statul român, adică de vânzător. Au cunoscut şi faptul că, mai devreme sau mai târziu, adevăratul proprietar şi-ar putea reclama drepturile, la o instanţă românească, sau la CEDO. Aici se găseşte motivul originar al ingineriei financiare numită Fondul Proprietatea.

Nu este singurul motiv. Foştii proprietari ai imobilelor puteau să fie despăgubiţi cu bani de la buget. Cu bani adevăraţi. Valoarea totală a fondului, deci a despăgubirilor, conform declaraţiilor creatorilor şi administratorilor acestuia, ar fi de 4 miliarde de euro. Asta înseamnă cam tot atât cât serviciul anual al datoriei externe. Statul român ar fi putut să se împrumute mai puţin şi din banii economisiţi la acest capitol ar fi putut să-i despăgubească pe foştii proprietari de vile de lux. Sau, şi mai bine, statul român ar fi putut şi ar fi trebuit să-i pună pe cei care au cumpărat imobilele în cauză să plătească preţul corect şi cu banii strânşi să-i fi despăgubit pe foştii proprietari.

Din relatările ziarului Bursa, rezultă că “părinţii” Fondului Proprietatea nu sunt nişte părinţi oarecare. Ei au mai “dat naştere” şi la alte “odrasle” asemănătoare “fondului” în cauză. Ei ştiu cum a mai fost manipulată piaţa de capital din România şi cum ar mai putea fi manipulată. Foştii proprietari ai imobilelor de lux vor primi acţiuni la Fondul Proprietatea cu o valoare nominală totală egală cu 4 miliarde de euro. Şi beneficiarii “marii privatizări” au primit cupoane cu o valoare nominală de un milion de lei şi le-au vândut cu 100 de mii de lei.

Lăsând la o parte acest pericol potenţial, rămâne certitudinea caracterului criminal al utilizării unei părţi a capitalului naţional de are au fost deposedaţi cetăţenii României prin legea 15/1990 pentru a-i despăgubi pe o parte din cetăţenii aceleiaşi ţări pentru vilele de lux însuşite pe doi bani de către camarila guvernamentală postdecembristă. Capitalul societăţilor comerciale la care “fondul” a fost făcut acţionar, adică proprietar, a fost acumulat din veniturile create de cetăţenii României, nu de statul român. Tot aşa cum imobilele confiscate de statul comunist au revenit, sau vor reveni la proprietarii lor, în natură, sau sub forma despăgubirilor, la fel şi capitalul naţional confiscat de statul român postdecembrist va reveni, mai devreme sau mai târziu, la proprietarii lui, la cetăţenii României.

Din această perspectivă mi se pare că trebuie privite recentele declaraţii ale domnului Varujan Vosganian, preşedintele Comisiei de Buget-Finanţe a Senatului României. Domnul senator propune ca de la Fondul Proprietatea să fie despăgubiţi şi “păgubiţii Dacia”, adică cei cărora statul român, prin CEC, le-a luat banii şi nu le-a mai livrat autoturismele.

Tot de la Fondul Proprietatea, domnul Vosganian vrea să-i despăgubească şi pe “cetăţenii români care au abandonat sau cărora le-au fost confiscate proprietăţi în teritorii pierdute ale României în condiţii de război, cum ar fi Basarabia, Cadrilaterul şi Banatul Sârbesc”. Cât de darnic este domnul senator! Dar cu banii cui? Ai domniei sale? Foarte bine, domnule senator! Proprietatea este sfântă! Ce facem, însă, cu cetăţenii României pe care statul român, al cărui parlamentar aţi fost şi sunteţi, i-a deposedat de capitalul acumulat până în 1989, capital pe care, acum, vreţi să-l folosiţi pentru a-i despăgubi pe “unii” dintre cetăţenii aceleiaşi ţări? Proprietatea nu este la fel de sfântă pentru toţi?

[Bursa-24.07.2006]
***„_ “---”_“***

Dr. Constantin COJOCARU : PREŢURILE IMOBILELOR

Un cotidian central scria, recent, că “preţul apartamentelor din blocurile şi vilele vechi continuă să crească în ritm ameţitor. Se preconizează că, în următorii ani, preţurile acestora vor creşte până la o valoare de zeci de ori mai mare decât cea actuală”.

Într-adevăr, preţurile imobilelor rezidenţiale, incluzând aici locuinţele -apartamente, vile, etc. - şi terenurile intravilane aferente, au atins, deja, niveluri aberante, care fac inaccesibile aceste bunuri pentru marea majoritate a tinerilor ţării, a acelora care îşi asigură existenţa prin muncă, prin salariu. La originea creşterii “ameţitoare” a preţurilor bunurilor imobiliare se află creşterea artificială a cererii solvabile, adică a cantităţii de bani disponibili pentru achiziţionarea unor astfel de bunuri. Aceşti bani nu provin din veniturile - salarii şi profituri - create prin producerea şi comercializarea de bunuri pe piaţă, pe piaţa concurenţială. Ei provin din surse extraproductive, cele mai importante dintre acestea fiind: “privatizarea”; furtul bugetar; furtul bursier; creditele în valută. De departe, cea mai importantă sursă a banilor cheltuiţi pentru cumpărarea de terenuri şi clădiri de locuinţe şi birouri o constituie “privatizarea”, adică vânzarea capitalului furat de statul român de la cetăţenii săi prin Legea 15/1990 şi scos, apoi, la vânzare, la preţuri de nimic, contra mită şi şpagă. Prin revânzarea acestui capital la preţuri de zeci şi sute de ori mai mari decât cele plătite statului, s-au acumulat sume băneşti imense, care s-au adăugat la cele obţinute din mită şi şpagă. La care s-au adăugat sumele de bani obţinute prin spolierea de către guvernanţi a bugetului de stat şi a bugetelor locale, prin vânzarea către stat sau către unităţile administraţiei publice locale de bunuri şi servicii la preţuri cu mult superioare celor practicate pe piaţă. Evident, contra mită şi şpagă. La care s-au adăugat sumele provenite prin spolierea cetăţenilor pe aşa-zisa piaţă de capital - vezi FNI - piaţă manipulată cu participarea instituţiilor statului - CNVM, CEC - evident, tot contra mită şi şpagă.

Sumele băneşti menţionate în alineatul precedent nu au fost transformate în capital productiv, care să fie utilizat pentru realizarea de bunuri şi servicii destinate pieţei. Ce rost are să munceşti, să-ţi baţi capul cu “administrarea” unei societăţi comerciale care să-şi câştige profitul în condiţii de concurenţă, dacă poţi să obţii banii furându-i de la stat, sau de la cetăţeni, cu legea în mână şi cu sprijinul instituţiilor statului? Aşa se face că sume uriaşe au fost alocate pentru achiziţionarea de terenuri şi clădiri rezidenţiale sau administrative, folosite, la rândul lor, fie pentru speculă, fie pentru obţinerea unor venituri sigure - chirii - protejate de hiperinflaţia pusă în mişcare de către guvernanţi pentru falimentarea întreprinderilor de stat, sursa “privatizărilor”, adică a banilor cu care va fi alimentată cererea pe piaţa imobiliară. Creditele în valută au şi ele rolul lor în inflamarea cererii pe piaţa imobiliară, în îmbogăţirea proprietarilor valutelor în cauză, prin obţinerea de la români a unor dobânzi de câteva ori mai mari decât se obţin acolo de unde vin valutele. Şi mai au şi rolul de a se retrage la momentul potrivit şi a genera o criză financiară de genul celor pe care le-au creat în ţările sud-est asiatice în ultimul deceniu al secolului trecut.

De partea cealaltă a ecuaţiei, oferta a fost şi rămâne, în continuare, foarte scăzută şi cât se poate de perversă. Întreprinderile româneşti de construcţii, care îşi dovediseră capacitatea competitivă pe plan internaţional, au fost falimentate, echipamentul lor fiind vândut ca fier vechi. Locul lor pe piaţă a fost luat de companii străine care practică preţuri de monopol, cel puţin duble faţă de costuri. Deposedaţi de capitalul naţional prin legea 15/1990, românii nu pot pune pe picioare întreprinderi de construcţii care să le concureze pe cele străine. Puţinii supravieţuitori în domeniu devin subantreprenori ai străinilor, mulţumindu-se cu venituri care abia le acoperă costurile. La ce ne putem aştepta şi ce putem întreprinde în anii următori, pentru a face preţurile de pe piaţa imobiliară compatibile cu veniturile marii majorităţi a tinerilor ţării, pentru ca această mare majoritate să aibă acces la o locuinţă decentă?

Este evident că “privatizarea”, cea mai importantă sursă de umflare artificială a cererii pe piaţa imobiliară, îşi va pierde, treptat, din amplitudine, până la completa dispariţie. Celelalte surse vor rămâne, însă, pe picioare, până când la guvernarea ţării va accede o nouă clasă politică, care să nu mai folosească instituţiile statului ca instrumente de jefuire a cetăţenilor şi de îmbogăţire a guvernanţilor, o clasă politică formată din oameni capabili să construiască o economie democratică şi performantă, care să includă şi o piaţă imobiliară concurenţială şi eficientă. Pentru construirea unei astfel de pieţe imobiliare, ar trebui avute în vedere şi următoarele măsuri: - interzicerea creditelor în valută; - instituirea unui impozit progresiv şi diferenţiat pe imobile, care să încurajeze investiţiile în avuţie productivă şi să descurajeze investiţiile speculative şi în bunuri de consum de lux; - despăgubirea cetăţenilor României pentru capitalurile de care au fost deposedaţi de guvernanţii postdecembrişti, cu utilizarea banilor primiţi drept despăgubire şi pentru constituirea de societăţi comerciale, în sectorul construcţiilor, care să le concureze pe cele străine şi să determine readucerea preţurilor de pe piaţa imobiliară la niveluri care să includă numai costuri şi profituri competitive.

[Bursa-31.07.2006]
***„_ “---”_“***

Thread: Dr. Constantin COJOCARU - CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - PRIVATIZAREA POSTDECEMRISTĂ – O CRIMĂ ABOMINABILĂ - A fost adoptată “Varianta anti-Cojocaru” [art. 2006-p-2]

Thread Tools

Display

Hybrid View

Dr. Constantin COJOCARU - CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE - PRIVATIZAREA POSTDECEMRISTĂ – O CRIMĂ ABOMINABILĂ - A fost adoptată “Varianta anti-Cojocaru” [art. 2006-p-2]

Tags for this Thread

Posting Permissions